Profesor Emerit de Istoria Bisericii de Răsărit Universitatea Harvard



Yüklə 1.8 Mb.
səhifə14/36
tarix25.04.2016
ölçüsü1.8 Mb.
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   36

VI
Francmasoneria rusă
Francmasoneria s-a dovedit a fi un eveniment major în istoria societăţii ruse – acea societate născută şi elaborată pe măreţia epocii petrine. Francmasonii au fost oameni care şi-au pierdut calea „orientală” şi care au devenit pierduţi în cele occidentale. Destul de natural, ei au descoperit această nouă cale a francmasoneriei începând de la graniţele vestice.

Prima generaţie ridicată de reformele lui Petru şi-a primit educaţia bazată pe principiile serviciului de stat utilitarian. Noua clasă educată s-a creat din „convertiţi” adică dintre cei care nu au acceptat Reforma. În acelaşi timp o astfel de acceptare sau înştiinţare a definit participarea în noua „clasă.” Noii oameni au devenit obişnuiţi şi educaţi să interpreteze existenţa lor numai în termenii utilităţii de stat şi a bunăstării generale. „Tabla Rânduielilor” a înlocuit crezul [Simvol very] şi tot ceea ce era implicat de el.498 Conştiinţa acestor noi oameni a devenit extravertită până în punctul rupturii. Sufletul a devenit pierdut, lipsit de legătură şi dizolvat în asfaltul fervent al impresiilor şi experienţelor străine. În învolburarea construcţiei din timpul domniei lui Petru nu a existat vreme pentru recuperări şi gânduri secundare. În acest timp atmosfera a devenit mai liberă, iar sufletul a devenit epuizat şi violat. Receptivitatea morală a devenit smintită; nevoile religioase au devenit sufocate şi tăiate. Noua generaţie a început să vorbească cu alarmare Despre stricarea moravurilor în Rusia.499 Subiectul a fost cu greu epuizat. A fost o epocă a unor aventuri absorbante şi a gratificărilor. Istoria duhului rusesc nu a fost încă scrisă pentru secolul al optâstrezecelea. Sunt cunoscute numai episoade fragmentare. O îngrijorare generală, boala şi neliniştea fac un ecou clar şi reverberează în astfel de episoade. Cei mai buni reprezentativi ai epocii Caterinei mărturisesc la căutarea ispitirii care i-a obligat să se aşeze în căutarea de înţeles şi adevăr în epoca libertinajului şi a grosolăniei. Ei nu au fost mulţumiţi de trecerea prin cea mai rece indiferenţă şi cea mai depresivă disperare. Pentru mulţi, voltarianismul a devenit o boală genuină moral şi duhovniceşte.

O deşteptare religioasă – o renaştere din leşinul religios – a avut loc în a doua jumătate a secolului al optâstrezecelea. Fără să fie nimic surprinzător, o astfel de deşteptare s-a axat de mai multe ori spre isterie. „Un paroxism al gândirii conştiente,” după cum îl descrie Kliuchevschi în deşteptarea lui francmasonică. Francmasoneria a fost mai mult decât un simplu paroxism. Întreaga semnificaţie istorică a Rusiei stă în faptul că a fost un efort ascetic şi o încercare de concentrare duhovnicească. Sufletul rusesc şi-a revenit prin francmasonerie, prin obiceiurile străine şi prin disipaţiile din Sank Petersburg.

Francmasoneria nu a însemnat un episod trecător, ci un stadiu de dezvoltare în istoria societăţii ruseşti moderne. Pe la finele anilor 1770 francmasoneria a erupt mai prin toată clasa educată. În orice caz, sistemul lojelor masonice, cu toate branşele lui, s-a extins prin toată clasa.

Francmasoneria rusă a avut o istorie bogată în dispute, diviziuni şi fluctuaţii. Primele loje au fost cercuri de deişti care profesau o moralitate raţională şi o religie naturală, în timp ce căutau să dobândească o cunoştinţă de sine morală.500 Între „francmasoni” şi „voltarieni” nu au existat diviziuni. Curentul mistic din francmasonerie a apărut cumva mai târziu.501 Cercul rozcrucienilor ruşi a devenit cea mai importantă şi mai influentă între francmasonii acelor vremuri.

Francmasoneria este un ordin secular secret cu o disciplină externă simplă. Tocmai această disciplină lăuntrică sau ascetism (nu numai o igienă duhovnicească sănătoasă) este cea care s-a dovedit a fi cea mai importantă pentru economia generală a muncilor masonice în pătrarul „pietrii dure” al inimii umane, după cum circulă expresia. S-a creat un nou fel de om în acest ascetism; un nou timp care se întâlneşte în epoca subsecventă între „romantici.” „Sursele oculte” ale romantismului sunt inconstestabile.

Societatea rusă a primit o educaţie sentimentală:; o deşteptare a inimii. Viitorul inteligent al Rusiei a detectat în mişcarea masonică fragilitatea şi dualitatea existenţei. A devenit torturat de o sete pentru întregire şi a început să o caute. Generaţia de apoi din anii 1830 şi 1840 a repetat o astfel de căutare, o astfel de Sturm und Drang. Acest lucru este adevărat despre slavofili. Psihologic, slavofilismul este un răsad din francmasoneria domniei Caterinei (fiindcă nu a derivat din obiceiurile unei ţări rustice).

Ascetismul masonic a îmbrăcat diferite motive, inclusiv o indiferenţă raţionalistă a varietăţii stoice şi o nepăsare faţă de vanităţile vieţii, pretenţii dochetice şi uneori o „iubire faţă de moarte” („bucuria mormântului”) şi o inimă temperată genuin. Francmasoneria a elaborat o metodă complexă a scrutinităţii de sine şi a reţinerii. „A murii pe crucea abnegaţiei de sine şi a pierii în focul curăţirii,” după cum definea ţelul „adevăratului mason.” Trebuie să ne luptăm cu sine cu disipaţie; să ne concentrăm sentimentele şi gândirea; oprirea dorinţelor pasionale; „instruirea inimii” şi „plinirea voinţei.” Rădăcina şi scaunul răului se găseşte în sine şi nu în voinţă. „Nu vă puneţi decât numai în slujba duhului, a sufletului şi a trupului, omiţându-l pe „eu.” În lupta cu sine, trebuie eliminat egoismul şi voinţa de sine. Nu căuta şi nu alege o cruce pentru tine, ci poartă una atunci când îşi este dată. Nu încerca să aranjezi pentru mântuirea ta nădejdea pentru ea, umilindu-te cu bucurie în faţa voinţei lui Dumnezeu.

Francmasoneria a predicat o viaţă morală strictă şi responsabilă; direcţia morală de sine; nobilitatea morală; reţinere; disipaţie; cunoaştere de sine şi posesie de sine; „filantropie” şi o viaţă liniştită „în mijlocul acestei lumi fără să permită inimii cuiva să se atingă de vanităţile ei.” Francmasoneria nu a cerut numai desăvârşire de sine ci şi o iubire activă – „expresia primară,” temelia şi scopul împărăţiei lui Iisus în suflet. Lucrările filantropice ale francmasonilor ruşi sunt binecunoscute.

Francmasoneria mistică a constituit o reacţie lăuntrică faţă de duhul Iluminismului. Tot patosul Nivelului teoretic502 al francmasoneriei era direcţionat împotriva „invenţiilor raţiunii oarbe” şi a „sofisticaţiilor gangului voltarian.” Accentul s-a mutat pe intuiţie, contrapunctul raţionalismului secolului al optâsprezecelea.

Epoca scepticismului a fost epoca pietismului. Fenelon503 nu era cu nimic mai popular decât Voltaire. „Filosofia credinţei şi a sentimentului” este mai puţin caracteristică epocii – epoca sentimentalismului – decât cea a Encycolopediei.

Sentimentalismul se leagă organic de francmasonerie şi nu numai fiind desemnat ca o tendinţă literară sau mişcare, ci a semnificat iniţial o tendinţă mistică: o investigaţie religioso-filosofică. Sursele sentimentalismului pot fi găsite în scrierile misticilor danezi, spanioli şi francezi ai secolelor al şaisprezecelea şi al şaptesprezecelea. Sentimentalismul educa sufletul în reverie şi sentiment, într-o anumită pasivitate consonanţă şi într-o „melancolie sfântă” (cf. căii duhovniceşti a tânărului Karamzin504 ca şi dezvoltările ulterioare ale lui Zukovschi).505 Aceasta nu a fost însoţită întotdeauna de o concentrare a sufletului. Obiceiul de a examina excesiv şi neîncetat sinele a rezultat de mai multe ori în liniştirea voinţei. Oamenii din acea perioadă s-au simţit bolnavi din cauza reflecţiei şi această „educaţie sentimentală” a influenţat cu putere formarea unui „om superfluu.” „Sfânta melancolie” conţine invariabil un gust al scepticismului.

În acele zile oamenii erau obişnuiţi să trăiască într-un element imaginar, într-o lume a imaginilor şi reflecţiilor. Ei ar fi putut penetra tainele sau ar fi putut visa urât. Nu este accidental că această epocă a mărturisit din toate părţile o deşteptare a unei fantezii creative – o mare şi puternică modelaţie poetică. „Frumosul suflet” [Prekrasnaia duşa] a devenit paradoxal plin de impresionism, începând cu violenţă şi tremurând la cel mai mic zgomot al vieţii. Presentimentele apocaliptice au câştigat tărie încă de la finele secolului al optâstprezecelea. Aşa numita „deşteptare” [erwechunk] a reprezentat epoca, în special în masele largi de oameni. Apelul teoretic la inimă oferă o mărturie adiţională despre această deşteptare. „Deşteptarea harului” [durchburg der Gnade], după cum s-au exprimat pietiştii, a însemnat mai mult decât orice o ispită personală: un dar al experienţei.

„Disiparea” este compatibilă în întregime cu viziunea. Misticismul contemporan a posedat o reţinere a voinţei, dar nu o inimă temperată sau imaginaţie. O nouă generaţie s-a dezvoltat în acest unghi. Nu este întâmplător că rozcrucianul A. M: Kutuzov506 a tradus Plângerile sau gândurile de noapte.507 „Am citit de două ori Nopţile lui Young ca şi pe vestea cea bună, nu ca pe un poem,” îşi aminteşte vechea generaţie. Calificarea ar trebui făcută că un astfel de melancolic „în filosofia privirilor şi a lacrimilor” a însemnat numai un umanism transfigurat. „Fi un om şi vei fi un dumnezeu...” Omul a fost chemat să muncească, nu în lume ci în sine, „în vise serafice.” „Umanitatea nu a fost creată pentru nişte cunoştinţe largi sau pentru o înţelegere profundă, ci pentru uimire şi emoţii reverente.” Chemarea nu a fost o concentrare lăuntrică. „Faptele noastre lumeşti nu au fost curbate – nu trebuie să cucerim lucruri ci gânduri – păziţi-vă gândurile cât puteţi de bine, căci raiul se îngrijeşte de ele.” O astfel de atitudine a slujit ca şi o barieră în calea liberei gândiri. I. G. Schawrtz508 şi-a devotat o porţiune largă conferinţelor şi criticării „liberei cugetări şi a cărţilor lipsite de evlavie,” a unor astfel de scriitori ca Helvetius, Spinoza şi Rousseau509 şi învingerea „acelor obscurantişti care s-au ridicat.” După cum îşi aminteşte A. F. Labzin, „un singur cuvânt din Schwartz a lovit cărţile corupte şi lipsite de Dumnezeu din multe şi a pus Sfânta Biblie în locul lor.”

Întoarcerea la misticism a produs o literatură abundentă (tipărită şi în manuscris), cel mai mult tradusă, după cum se poate vedea din activităţile Companiei Publiciste, deschise în Moscova în 1784, la fel ca şi în producţiile din tipografiile secrete. Misticii vestici au fost cel mai bine reprezentaţi, ca Iacob Boehme,510 Claude de Saint Martin511 şi John Mason512 şi cel care a fost cel mai mult citit a fost S. I. Gamaeila.513 Valentin Wiegel, Johann Gitchel şi John Pordage au apărut şi ei în traducere. Mulţi scriitori „ermetici” au fost traduşi, inclusiv Welling, Kirchberger, Viridarium Chymicum, Psaltirea chimică de Penn, Chrizomander şi Robert Fludd.514 A existat un asortament larg de scriitori antici şi moderni cum ar fi Macarie al Egiptului, lucrările selectate ale lui Augustin, Areopagitica şi chiar Grigorie Palama, Imitaţia lui Hristos, Despre adevăratul creştinism al lui Johann Arndt, L. Scupoli, Angelus Sielsius, Bunyan, Molinos, Poiert, Guyon şi Taina crucii a lui Duzetanov.515 Multă citire s-a făcut în loje după un ordin strict prescris şi sub supravegherea şi conducerea stăpânilor. Cei care erau afară din lojă au citit cu o aviditate mărită. Publicaţiile francmasonilor moscoviţi s-au vândut bine. Astfel nou născuta inteligenţă rusă a dobândit un sistem complet de entuziasme mistice şi a îmbrăţişat tradiţia mistică utopică şi ritmul misticismului post-reformaţional. Inteligenţii au studiat şi au devenit obişnuiţi cu mistici quietişti, pietişti şi (într-o oare care măsură) cu Părinţii Bisericii. (Mai târziu în viaţă Elagin516 a dezvoltat un sistem complet de lecturi patristce, aparent ca o contrabalanţă faţă de Schwartz).

Francamasoneria nu s-a limitat la cultura inimii. Francmasoneria şi-a avut propria metafizică şi dogmatică. Metafizica sa a făcut francmasoneria o anticipare şi o premoniţie a romantismului şi a filosofiei naturale romantice. Experienţa rozcrucienilor moscoviţi (şi mai târziu a francmasonilor din timpul domniei lui Alexnadru I) a pregătit calea pentru dezvoltarea schellingiansimului rus (în special prinţul V. F. Oboevschi)517 care a germinat din aceleaşi rădăcini magice. În acest misticism magic sunt importante două motive, această „alchimie magică.” Primul este sentimentul vital pentru armonia lumii sau unitate universală, înţelepciunea lumii şi aprehensiunea mistică a naturii. „Întotdeauna aveam deschisă în faţa ochilor cartea naturii. Înţelepciunea lui Dumnezeu străluceşte cu cuvinte focoase. Al doilea motiv este o conştiinţă de sine vividă: omul ca şi extrasul tuturor fiinţelor.”



Filosofia naturală nu a fost un episod întâmplător sau deformat al viziunii despre lume a francmasoneriei; a fost una dintre temele esenţiale ale francmasoneriei, reprezentând o conştinţiozitate religioso-comică – „natura este casa lui Dumnezeu, unde locuieşte Dumnezeu.”518 Filosofia naturală a reprezentat o deşteptare poetică şi un sens metafizic pentru natură (de exemplu sensul renumit al naturii în secolul al optâstrezecelea al analizei „sentimentale”). Totuşi, în cel din urmă, francmasoneria mistică a gravitat spre dezmembrare. Interpretarea simbolică face lumea atenuată încât devine redusă la o umbră. În esenţă, dogmatica francmasonilor a însemnat o renaştere a unui gnosticism platonicizant: o renaştere care a început în Renaştere. Căderea omului – „scânteia de lumină închistată în întuneric” – oferă concepţia de bază a francmasoneriei. Sensul acut al necurăţiei, nu atât de mult al păcatului este cât se poate de caracteristic mişcării. Necurăţia poate fi mutată prin abstinenţă mai mult decât prin pocăinţă. Toată lumea apare bolnavă şi stricăcioasă. „Ce este această lume? O oglindă a stricăciunii şi a vanităţii.” Setea de vindecare (şi de vindecare cosmică ridicată de „căutarea cheii la tainele naturii”) a derivat din viziunea despre natură.

Nici unul dintre francmasonii domniei Caterinei nu a fost un scriitor sau gânditor original. Schwartz, Novikov, Kheraskov, Lopuhin, Karnaev şi Gamaliela519 au fost imitatori, traducători şi epigoni. Astfel de calităţi nu au diminuat influenţa lor. În timpul anilor 1770, Universitatea din Moscova a stat sub stindardul francmasonilor şi dispoziţia ei poetică a fost păstrată în pensiuena universităţii din cauza nobilităţii de a se stabilii alta.

G. S. Skovoroda (1722-1794)520 oferă singura mutaţie originală în această tendinţă mistică. El a petrecut puţin timp în lojele masonice, dar era apropiat de cercurile masonice. În orice caz, el aparţine acestui timp mistic, el simpatiza cu misticismul german ai secolelor al şaisprezecelea şi al şaptesprezecelea, preferându-l mai mult pe Valentin Wiegel decât pe Joacob Boehme. Motivele elinice sunt destul de puternic prezente în el.

În Viaţa sa, Skovoroda, Kovalinschi521 enumeră pe unul dintre autorii favoriţi ai lui Skovoroda: Plutarh, Filon Evreul, Cicero, Horaţiu, Lucian, Clement al Alexandriei, Origen, Nil, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul şi „scriitori similari între moderni.” Reflexiile patristice ale lui Skovoroda au fuzionat cu motivele renaşterii platoniste. Poeţii latini au exercitat o influenţă puternică asupra lor, la fel cum au făcut mulţi moderni, de exemplu Muretus,522 pe care l-a tradus simplu, permiţând ca influenţa şcolilor să poată fi văzută. Cartea lui despre poetică compusă la Seminarul Pereiaslavl este o lucrare obişnuită. În orice caz, latina lui Skovoroda era mai puternică decât greaca sa. După cum observă Kovalinschi: „le vorbea germană şi latină cu uşurinţă şi destul de fluent şi avea o înţelegere suficentă a limbii greceşti.” Stilul latin al lui Skovoroda a fost plin de har şi simplu, dar el se simţea mai puţina acasă cu greaca. În mod destul de curios, atunci când îl folosea pe Plutarh în ediţiile greceşti şi latine paralele, el citea numai traducerea latină. Skovoroda nu şi-a dobândit elinismul imediat şi direct. Inspiraţia lui filologică nu trebuie exagerată. El a folosit numai „Biblia elisabetană”523 împrumutându-şi filologia mistică de la Filon.

Este dificil de determinat acest punct de vedere. Se ştiu puţine despre locurile în care a stat sau despre oamenii cu care s-a întâlnit când a fost plecat în străinătate. Probabil el şi-a dobândit interesele lui stoice, platonice şi pietiste pe când era în Kiev. Peregrinările lui şi lipsa lui de rădăcini native (el avea „inima unui cetăţean al lumii”), care i-au conferit calitatea unei apariţii apropiate, constituind o trăsătură specială în facerea lui Skovoroda. Personalitatea lui arată vivid un patos ascetic, o concentrare a gândirii, o extincţie a emoţiilor (care sunt insaţiabile), o scăpare din golul acestei lumi în „cavernele inimii.” Skovoroda a acceptat şi interpretat lumea în categoriile simbolismului platonic. „În toate vremurile şi în toate locurile era ca şi umaba unui măr.” Umbele şi semnele au fost chipurile lui favorite.

Caracteristic viziunii lui Skovoroda a fost contrapunerea sa a două lumi: cea vizibilă, lumea sensibilă şi cea invizibilă, lumea ideală. Una este temporară, cealaltă veşnică. El a avut întotdeauna Biblia în mâinile lui. („Biblia a fost cel mai important lucru,” remarcă Kovalinschi). Pentru el Biblia forma o carte de parabole filosofice, simboluri şi embleme: nişte hieroglife speciale ale existenţei. „O lume a simbolurilor, adică Biblia,” după cum a spus Skovoroda. El a reacţionat cu pătrundere împotriva oricărei neînţelegeri istorice a Bibliei de către acei „istorici creştini, sofişti ai ritaulurilor şi teologi ai literei.” El căuta o înţelegere „duhovnicească” şi a văzut Biblia ca un ghid spre cunoaşterea duhovnicească a sinelui. În mod destul de curios, Skovoroda a respins în întregime monahismul. „În monahism,” scrie Kovalinschi, „el a văzut plasa sinistră a unor patimi compresate care sunt inacapabile să scape din sine, în timp ce sufocă nemilos şi fatal viaţa.”

Într-un sens important, peregrinările lui Skovoroda l-au dus afară din Biserică şi departe de istoria Bisericii. (Chair şi Ern524 a admis că Skovoroda era un „potenţial sectar”). Întoarcerea sa la natură este o varietate a unui roussseauism pietist. El se încredea în natură: „toată economia din natură este perfectă.”

Francmasoneria a oferit o inteligenţă rusească nascentă cu multe impresii acute şi noi. Această dezvoltare a câştigat o expresie concretă numai în următoarea generaţie la întoarcerea secolului. Totuşi, experienţa francmasoneriei a fost o experienţă vestică şi la final analiza unui astfel de ascetism afară din Biserică a servit numai la crearea de visare şi a imaginaţiei. Sufletul şi-a dezvoltat o inchizivitate nesănătoasă şi o curiozitate mistică.

A doua jumătate a secolului a marcat o visare crescândă şi misticismul dintre oameni. Toate sectele ruseşti primare – cliţchi,525 scopţi,526 dukohoborii527 şi molocanii528 – s-au dezvoltat în acele zile. În epoca alexandrină, aceste două curente, misticismul claselor de jos şi de sus au convers în mai multe feluri, arătându-şi afinitatea lor lăuntrică. Ei s-au împărtăşit de acea „nelinişte a duhului” care era uneori extatică şi visătoare. Ar mai trebui remarcat că în timpul domniei Caterinei aşezăminte substanţiale sau colonii, a diferiţilor sectari germani au fost create în Rusia şi i-a inclus pe hernhutteri, menoniţi şi fraţii moravieni. Influenţa lor asupra dezvoltării generale a vieţii contemporane duhovniceşti nu a fost suficent investigată şi studiată, deşi acea influenţă a devenit evidentă în timpul domniei lui Alexandru. Majoritate acestor sectari au adus cu sine o visare apocaliptică sau chiar un fel de aventură precum şi dispoziţia spre alegorie şi o interpretare „duhovnicească” a Cuvântului lui Dumnezeu.

Destul de ciudat, colonia herrhuterilor din Sarepta a fost aprobată de o comisie specială care l-a inclus pe Dimitrie Schenov529 – mitropolit de Novgorod, care a investigat învăţăturile dogmatice ale „fraţilor evanghelici.” Sinodul a afirmat că în dogmatică şi disciplină frăţietatea s-a conformat mai mult sau mai puţin organizării primelor comunităţi creştine.530 Sinodul a descoperit ca fiind inconveniet să permită deschis coloniştilor să facă muncă misionară între nativi, după cum au cerut ei persistent. Permisiunea de a face aşa a fost oferită formal. O astfel de muncă misionară nu s-a dezvoltat.

Francmasonii domniei Caterniei au menţinut o relaţie ambivalentă cu Biserica. În orice caz, evlavia formală a francmasonilor a fost deschis stricăcioasă. Mulţi francmasoni şi-au împlinit toate „obligaţiile” bisericeşti şi ritualurile. Alţii au insistat emfatic pe imutabilitatea completă şi sacralitatea ritualurilor şi a ordinelor „în special cele ale religiei greceşti.” Serviciul ortodox cu bogăţia şi plasticitatea lui de imagini şi simboluri, i-a atras destul de mult. Francmasonii au pus mare preţ pe tradiţia ortodoxă a simbolurilor ale căror rădăcini au mers înapoi la antichitatea clasică. Fiecare simbol a fost pentru ei doar un semn transparent şi un ghid. Trebuie să urcăm la ceea ce este semnificat, adică de la vizibil la invizibil, de la un creştinism „istoric” la unul „duhovnicesc” şi „adevărat”, de la Biserica externă la cea internă. Francmasonii au considerat Ordinul lor biserica lăuntrică, care îşi conţinea propriile ei ritualuri şi sacramente. Acesta este încă odată visul alexandrin al unui cerc ezoteric de aleşi care sunt dedicaţi păstrării tradiţiilor sacre: un adevăr descoperit numai câtorva aleşi printr-o iluminare externă.

Chiar şi clericii s-au alăturat uneori lojelor francmasonice, deşi nu au făcut-o frecvent. În 1782, când masonii din Moscova şi-au deschis „seminarul lor de traducere” (adică au format un grup special de studenţi cărora le-au oferit burse), ei şi-au ales candidaţii din seminariile provinciale prin consultarea cu ierarhii locali. În timpul investigaţiilor din 1786, mitropolitul Platon l-a găsit pe Novikov un creştin exemplar. Standardele mitropolitului nu au fost foarte stricte.


VII
Redeşteptarea monahismului rus
Sfârşitul secolului al optâstrezecelea nu s-a asemănat începutului. Secolul a început cu efortul de a realiza Reforma în Biserica rusă. În timpul domniei Caterinei „reformele” au fost create în duhul iluminismului.531 Totuşi secolul s-a terminat cu o renaştere monahală şi cu o intensificare negreşită şi o creştere a vieţii duhovniceşti. Centre monahale ca Valaam, Knoviţa şi altele au fost reinstalate şi au prins o nouă viaţă. Destul de ciudat, mitropolitul Gavriil Petrov532 a promovat cu zel restaurarea monahală. Acest mare şi important episcop al domniei Caterinei (căruia împărăteasa i-a dedicat traducerea ei a lucrării Bélisaire533) a păstrat strict posturile, s-a dedicat rugăciunii şi a încercat să dobândească o viaţă ascetică nu numai în teorie ci şi în practică. Supravegherea sa strânsă a asigurat publicarea unei ediţii ruso-salve a Filocaliei534 tradusă de bătrânul [stareţul] Paisie Velicicovski şi ucenicii lui. Astfel Biserica a trimis o replică superficialităţii acestui veac iluminat cu o renumită concentrare duhovnicească.

Chipul Sfântului Tihon de Zandonsk (1724-1782)535 iasă în relief împotriva trecutului secolului al optâstrezecelea. Personalitatea sa conţine multe trăsături neaşteptate şi neobişnuite. În temperamentul duhovnicesc, Tihon a aparţinut în întregime epocii petrine. El a studiat şi apoi a predat în şcolile latine (în Novgorod şi Tver). În adăugare la Părinţii Bisericii, el a citit şi a iubit scriitorii moderni vestici şi i-a plăcut în special „să citească şi să recitească pe Arndt.” Aceasta este principala lucrare, Despre adevăratul creştinism [Ob istinnom khristianstve] care poartă titlul la fel ca şi cum cartea lui Arndt nu este un accident. După cum a arătat cu multă vreme în urmă Evghenie Bolkhovnitinov, o alta din cărţile lui Tihon, O comoară duhovnicească adunată din lume [Sokrovisce dukhovnoe ot mira sobiraemone], este similar în conţinut cu pamfletul latin al lui Iosif Hall.536 Limba lui Tihon este plină de un nou veac. Latinisme frecvente apar în spatele frazelor care îi cresc tăria şi şirul expresivităţii. El a avut un mare dar pentru cuvinte – a fost artistic şi simplu concomitent. Scrierile lui sunt surprinzător de limpezi. Limpezimea este calitatea lui cea mai neaşteptată. Harul şi luciditatea sa, libertatea sa – nu numai libertate faţă de lume ci şi în lume – este cea mai pătrunzătoare calitate în personalitatea Sfântului Tihon. El are harul unui pelerin sau a unui călător care nu a fost reţinut sau agăţat de această lume. „Fiecare fiinţă vie de pe pământ este depărtată.” Totuşi, dobândirea acestui har a fost împlinită numai printr-un proces ascetic şi un efort dureros. Valurile întunecate ale unei îngrijorări adânci şi a disperării sunt destul de vizibile în duhul limpede al Sfântului Tihon. „Constituţional era un ipohondru şi cumva un coleiric,” scrie Tihon „omul de chilie” şi monahul slujitor. Disperarea sa subiectivă, ispita lui faţă de melancolie ca şi o formă neobişnuită de desfacere a sufletului, este unică în ascetismul rus şi sugerând Noaptea întunecată a sufletului de Sfântul Ioan al Crucii.537 Uneori Tihon cădea într-o somnolenţă lipsită de ajutor, înfumurare şi imobilitate şi totul din jurul lui devenea întunecat, gol şi lispit de răspuns. Uneori nu putea să se oblige să părăsească chilia şi uneori pleca din chilie ca să scape fizic de disperare. Duhul lui Tihon a fost comleşit în această încercare, totuşi aceste ispite nu i-au lăsat urme sau răni. Luminozitatea originală a duhului lui a fost curăţită în progresul lui personal.

Al lui nu a fost doar un ascetism personal, căci ispitele Sfântului Tihon nu au fost doar o etapă în progresul lui personal. El a continuat să fie un pastor şi un învăţător în retragerea lui monahală. Prin sensibilitatea lui şi prin suferinţa lui a rămas în lume. A scris pentru această lume şi a purtat o mărturie despre Mântuitorul înaintea unui lumi care piere şi nu caută mântuire: un răspuns apostolic la lipsa de simţăminte a unui epoci libertine. Întâlnirea lui Tihon a fost prima întâlnire cu ateismul rus (de exemplu binecunoscutul episod despre proprietarul voltarian care l-a lovit pe Tihon peste obraz).538

Dostoievski a detectat clar acest fenomen când a căutat să contrapună pe Tihon cu nihilismul rus, desluşind problematica credinţei şi a ateismului.

Tihon a mai avut o altă trăsătură caracteristică. El a scris (sau cel mai mult a dictat) cu inspiraţie, sub influenţa Duhului Sfânt. Colegii de chilie îşi amintesc această practică.

După cum am auzit cu propriile mele buze şi după cum am observat, ori de câte ori am luat o dedicaţie de la el, cuvintele se revărsau din gura lui atât de repede încât cu greu am reuşit să le scriu pe hârtie. Când Duhul Sfânt a devenit mai puţin acitv în el şi el a devenit pierdut în gândire sau a început să se gândească la lucruri străine, el mă trimitea în chilie; în timp ce el îngenunchia sau se pleca la pământ în forma crucii, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu ca să îi trimită harul Prea Sfântului Duh. Chemându-mă din nou, el începea să vorbească în torente încât cu greu puteam să îl urmăresc cu stiloul.

Sfântul Tihon citea constat Scripturile şi uneori vroia să facă o traducere a Noului Testament din greacă „în stilul modern”. El a considerat folositoare o nouă traducere a Psaltirii din ebraică. Dintre Părinţii Bisericii îi plăceau cel mai mult Macarie al Egiptului, Sfântul Ioan Hrisostom şi Augustin.

Scrierile lui Tihon conţin toate ideile împrumutate despre „satisfacţia” subiectivă, distincţia între formă şi substanţă în taine şi aşa mai departe.539 Aşa este tributul lui la şcolile epocii. Mult mai impresionant este faptul că câteva trăsături vestice sunt exprimate în experienţa lui. Mai presus de orice aceasta înseamnă, o concentrare pe taina şi contemplarea suferinţelor lui Hristos. El l-a văzut pe Hristos „acoperit de răni, împuns, torturat şi însângerat” şi a chemat la contemplarea suferinţelor Lui. „El a avut o mare iubire pentru suferinţele Mântuitorului şi nu numai ca ţinându-le în mintea sa, căci el a portretizat toate patimile Lui.” (Picturile au fost pictate în scop propagandistic). Tihon a păstrat o insistenţă specială pe un anumit impresionism când a vorbit de umilirea şi patima lui Hristos. O viaţă contemplativă renovată este puternic prezentă în experienţa lui, în viziunile lui radiante, iluminările de pe muntele Tabor, patosul Schimbării la Faţă şi premoniţia izvorului Învierii.

Învierea moţilor este un gând care apare constat în gândirea lui Tihon şi este îmagazinată în chipul izvorului. „Izvorul este chipul şi semnul învierii morţilor.” Aceasta v-a fi izvorul veşnic al lumii create de Dumnezeu. „Fie ca credinţa să vă ghideze mintea de la acest izvor sensibil la acel izvor sublim şi la care tânjeşte şi care a fost promis de Dumnezeu în Sfintele Scripturi, când trupurile drepţilor care au murit de la începutul lumii, germinând din pământ ca rădăcinile prin puterea lui Dumnezeu, se vor ridica şi îşi vor asuma o formă nouă şi excelentă, vor fi îmbrăcate într-un veşmânt al nemuririi, vor primii cununa binecuvântării din mâna Domnului.” Aceata nu este o idilă a apocastazei. Din contră, natura împroşcată de păcat v-a fi şi mai mult condamnată pentru ariditate şi defăimare şi îşi v-a dobândii o apariţie mai zbârcită. Veşnicia nu este aceiaşi pentru toţi: există o veşnicie a extazului şi una a plângerii. Tihon a avut aceste viziuni ale Taborului frecvent, uneri zilnic. Cerurile s-au rupt şi l-au ars cu o iradiere neîndurată. Ocazional el vedea această lumină în chilie şi inima lui se bucura în astfel de contemplari.

Sfântul Tihon a combinat o concentrare intensă a duhului cu o capacitate excepţională pentru tandreţe şi iubire. Vorbea de iubirea vecinului, de justiţia socială şi caritate cu nimic mai rezolut decât Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul Tihon a fost un scriitor important. Harul şi plasticitatea îi împodobesc cărţile lui. Despre adevăratul creştinism în particular are o semnificaţie istorică. Cartea este un sistem dogmatic mai puţin a asceticii şi a eticii mistice, totuşi, marchează prima încercare de o teologie vie; prima încercare a unei teologii bazate pe experienţă, în contrast şi ca şi contrabalanţă erudiţiei scolastice, căreia îi lipseşte o astfel de experienţă.

Tihon de Zadonsk şi bătrânul Paisie Velicicovski (1722-1794)540 au puţine în comun. Ca şi legături duhovniceşti, ei se aseamănă mai puţin cu restul. Ei s-au împărtăşit de o muncă comună. Bătrânul Paisie nu a fost un gânditor independent, el a fost mai mult un traducător decât un scriitor. El îşi ocupă locul proeminent în istoria gândirii ruse. Există ceva simbolic în faptul că fiind tânăr el a părăsit Academia din Kiev unde a studiat şi a călătorit mai întâi la Schiturile din Moldova şi apoi la muntele Athos. În Kiev a refuzat cu tărie să studieze şi a încetat să facă aşa, fiindcă nu a voit să studieze mitologia păgână care se preda la Academie: „am auzit de zei şi zeiţe greceşti şi de poveşti neevlvioase şi am urât astfel de învăţături.” Evident el a avut în minte citirea autorilor clasici. La Academie, Paisie nu a avut nici un tată decât o sintaxă şi după cum mărturiseşte el, „eu am studiat numai învăţăturile gramaticale ale limbii latine.” Silvester Kuliaba541 a slujit ca rector în acele momente. După tradiţie, Paisie l-a reprimat pentru că Părinţii Bisericii au fost puţin citiţi la Academie.

Paisie a lăsat şcoala latină pentru o mănăstire grecească. El nu s-a retras din ea şi nici nu a respins cunoştiinţele. Acţiunile lui marchează o întoarcere la sursele vii ale teologiei patristice şi la gândirea despre Dumnezeu. Mai presus de orice, Paisie a întemeiat mănăstiri – în Athos şi în Moldova. El a restaurat cele mai bune rânduieli ale monahimsului bizantin. Se pare că el s-a întors în secolul al paisprezecelea. Nu este accidental, că bătrânul Paisie a fost apropiat de Sfântul Nil de Sora,542 a cărui muncă neîntreruptă Paisie a revizuit-o şi continuat-o (dependenţa lui literară de Sfântul Nil este evidentă). Această muncă a însemnat întoarcerea duhului rusesc la părinţii bizantini.

În timp ce încă era la Athos, Paisie a început adunarea şi verificarea traducerilor ruseşti a scrierilor ascetice. S-a dovedit a fi o datorie ardentă, datorită lipsei de îndemânare a vechilor traducători şi a lipsei de grijă a copiştilor. Mai mult, chiar şi colectarea manuscriselor greceşti s-a dovedit extrem de dificilă. Paisie nu a găsit cărţile de care avea nevoie în marile mănăstiri sau schituri ci în nişte schituri mici şi izolate construite de Sfântul Vasile cel Mare nu cu mult mai înainte de sosirea noilor monahi din Cezarea în Capadochia. Aici i s-a spus că „din moment ce cărţile au fost scrise în cea mai pură greacă elină, care acum numai câţiva greci alţii decât cărturari o pot citi şi pe care majoritatea nu o pot înţelege, aceste cărţi au fost uitate aproape complet.”

După reaşezarea în Moldova, proiectul traducerii bătrânului Paisie a început să fie înţeles clar şi sistematic, în special în mănăstirea Neamţ. Paisie a înţeles clar toate dificultăţiile de traducere şi a crezut că cunoaşterea limbilor este cerută. Mai întâi s-a bazat pe traducători moldoveni. El a format un cerc larg de scribi şi traducători şi şi-a trimis studenţii să înveţe greacă în Bucureşti. S-a angajat în această muncă cu mare entuziasm.

Cum a scris a creat semne de întrebare: trupul lui era alb din cauza inflamaţiilor: inflamaţiile îi acopereau partea dreaptă, orişicum până când nu s-a pus pe patul de odihnă, s-a înconjurat de cărţi: aici au stat Bibliile greceşti şi slavone, gramaticile greceşti şi slave şi cărţile din care a făcut o traducere la lumina lămpii şi asemenea unui copil şedea noaptea şi scria, uitând de slăbiciunile lui trupeşti, bolile severe şi alte dificultăţi.

Paisie a fost un traducător exact şi i-a fost frică să nu îşi de-a spre o circulaţie mai largă traducerile lui „dacă ar fi fost greşite sau imperfecte.” Ucenicii lui au făcut traduceri din latină.

Sub conducerea lui Paisie, mănăstirea Neamţ a devenit un mare centru literar şi o sursă de iluminare teologico-ascetică. Activitatea lui literară s-a legat organic de „construcţia intelectuală.” Biograful bătrânului Paisie notează că „mintea sa era unită cu iubirea lui Dumnezeu; lacrimile lui mărturisesc ca şi martor.” Mesajul concentrării duhovniceşti şi al întregului a posedat o semnificaţie specială pentru acea epocă a dualismului şi a dezbinării duhovniceşti. Publicarea ediţiei slavono-ruse a Filocaliei a constituit un eveniment major nu numai în istoria monahismului rus ci şi în istoria culturii ruseşti. A fost o împlinire şi un calatist.

Teofan Procopovici şi Paisie Velicicovski au făcut o comparaţie interesantă. Teofan a trăit din aşteptări. El a stat pentru ceea ce era modern, pentru viitor şi pentru progres. Paisie a trăit în trecut, în tradiţii şi în Tradiţie. El s-a dovedit a fi profetul şi clarvăzătorul lucrurilor care vor venii. Întoarcerea la surse a descoeprit noi căi şi a însemnat un echilibru pentru dodândirea unor noi orizonturi.




Yüklə 1.8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azrefs.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin