Profesor Emerit de Istoria Bisericii de Răsărit Universitatea Harvard



Yüklə 1.8 Mb.
səhifə13/36
tarix25.04.2016
ölçüsü1.8 Mb.
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   36

V

Scolasticismul protestant
Influenţa lui Teofan în educaţie nu a devenit imediat aparentă. El a predat o scurtă vreme în Kiev şi nu a lăsat nici un ucenic în urma lui. „Sistemul” lui a rămas necompletat, notele fiindu-i pregătite mai înainte. Sistemul lui Teofan a penetrat rutina şcolii aproximativ la mijlocul secolului (în Kiev după ce Arsenie Moghilianschi a devenit mitropolit în 1759).454 În prima jumătate a secolului, teologia a continuat să fie predată într-o manieră romano catolică.455 Planurile cursurilor scrise de Teofilact (pe baza lui Toma de Aquino) au constituit teologia predată în noile seminarii. În acest moment filosofia peripatetică456philosophia Aristotelico scholastico – era predată în tot locul teologiei şi de obicei din aceleaşi manuale ca cele folosite de iezuiţii polonezi. Filosofia a trecut de la Aristotel la Wolff,457 simultan odată cu trecerea teologiei de la Aquino la Teofan Procopovici. Textele lui Baumeister au rămas cerute şi acceptate.458 A început ameninţarea scolasticismului protestant. Latina a rămas limba şcolilor, în timp ce instrucţia şi studiul au rămas neschimbate. S-a folosit un sistem de compendiumuri de către Gerhard, Quenstedt, Hollatius şi Buddeus.459 Compilaţii, „ajustări” şi „extrase” au fost realizate din aceste manuale protestante în aceiaşi manieră ca şi cărţile compilate din textele romano-catolice. Câteva compendiumuri au fost publicate. Conferinţele lui Silvester Kuliabka, George Koinschi sau Gavriil Petrov460 nu au fost niciodată tipărite. Numai mai târziu astfel de compendii au fost tipărite: lucrarea lui Teofilact Gorschi Doctrina (publicată în Leipzig în 1784 şi bazată pe Buddeus şi Schubert); Compendiumul lui Iachint Karpinschi Compendium theologiae dogmatico-polemicae (Leipzig, 1786); Compendiumul lui Silvester Lebednischi (Sank Petersburg, 1799 şi Moscova, 1805) şi în cele din urmă compendiumul lui Irineu Falkovschi publicat în 1812.461 Toţi aceşti autori i-au urmat lui Teofan. Privim în deşert orice expresie liberă a gândirii în aceste cărţi şi compendiumuri. Ele au fost manuale: „tradiţia fosilizată a şcolii” şi greutatea erudiţiei.

Secolul al optâstrezecelea a fost martorul unei epoci de erudiţi şi arheologi (mai mult ca filologi decât ca istorici) şi o astfel de erudiţie a găsit expresie în învăţăturile lor. Tot scopul educaţiei secolului al optâstrezecelea a constat în compilarea şi colectarea de material. Chiar şi în seminariile provinciale cei mai buni studenţi citeau mult, în special istoricii clasici şi Părinţii Bisericii, mai mult în traduceri latine decât greceşti. Limba greacă nu aparţinea muncii „obişnuite”, nu era unul dintre principalii subiecţi de instrucţie şi nu era cerută.462 Numai în 1784 s-a acordat atenţie instrucţiei în greacă. Limba greacă nu aparţinea cursului „obişnuit,” adică nu era unul dintre principalele subiecte de instrucţie în greacă „din consideraţie că cărţile sfinte şi lucările învăţătorilor Bisericii ortodoxe greco-ruseşti au fost scrise în ea.” O explicaţie potrivită pentru această decizie se găseşte în calculaţiile politice care se leagă de „proiectul grecesc.”463 Cei care au pomenit pe greci nu au produs nici un rezultat direct practic şi chiar şi un astfel de avocat ca mitropolitul Platon al Moscovei,464 a găsit numai zece până la cincisprezece studenţi care voiau să studieze în Seminarul Sfânta Treime. Însuşi Platon a învăţat greacă numai după ce a terminat şcoala. El nădăjduia ca seminariştii să poată dobândii ablitatea de a vorbii o „greacă simplă.” El a reuşit, căci câţiva studenţi de ai lui au dobândit capacitatea de a scrie versete greceşti. Lucrările Părinţilor Bisericii au fost traduse din greacă în latină la Academia Zaikopnospasschi şi la Seminarul Sfânta Treime. Odată cu reforma din 1789 greaca şi ebraica au devenit obligatorii.465

Între elinişti ruşi ai secolului al optâstrezecelea premiul lor îi trebuie oferit lui Simon Todorschi,466 marea autoritate în limbi greceşti şi orientale şi un student al celebrului Michaelis.467 Studenţii lui Todorschi din Kiev, Iacov Bloniţchi şi Varlaam Liaşchevschi, ambii au lucrat la noua ediţie a Bibliei slave.468 Aceasta nu a fost o datorie uşoară. Editorii au avut nevoie de un tact şi de senzitivitate filologică genuină. Trebuia făcută o decizie cu privire la care ediţii puteau fi folosite ca bază pentru corecţie. Poliglotul Walton469 a fost consultat în legătură cu poliglotul complutensian470 asupra căruia a rămas decizia disponibilă. Nu s-a luat nici o soluţie imediată despre cum să tratăm cazurile unor traduceri greşite în ediţile vechi şi noi. O sugestie a implicat tipărirea ediţilor vechi şi noi – şi pe cea nou corectată în columne paralele. Biblia tipărită a oferit un index extensiv a tuturor schimbărilor. Editorii au luat Septuaginta ca şi ghidul lor. Teofan a opus compararea traducerii nu numai cu textul ebraic, ci şi cu cel grec „care nu era folosit în general în Biserica estică.” Argumentul lui a fost repetat un secol mai târziu de aderenţii „întoarcerii la vremea scolasticismului.” Iacov Boloniţchi a fost învăţător în Terv la Moscova. Fără să compeseze munca la Biblie, el s-a alăturat în secret Muntelui Athos, unde a trăit zece ani în mănăstirea bulgară Zorografu471 şi unde şi-a continuat studiile de slavonă şi greacă.

Realismul biblic – efortul de a înţelege şi a cuprinde textul sacru în concretitudinea şi perspectiva istorică – constituie partea pozitivă a noii instrucţii biblice. Alegorismul moralist şi didactic a format un element puternic în exegeza secolului al optâstrezecelea. Totuşi, mai presus de orice, Biblia a fost privită ca şi o carte a unei Istorii Sacre. O apercepţie ecclesială a început să prindă formă.

În 1798 istoria Bisericii a devenit o parte din curiculum. Din acel moment nu a existat nici o carte „clasică” (adică manual), au fost recomandate Moşeim, Bingham sau Lange.472 Traducerea unor lucrări istorice a ocupat o atenţie consederabilă la Academia din Moscova în 1782 (mai tâziu arhiepiscopul de Tver şi apoi de Iaroslav), traducând Memorile Tillemont,473 lucrarea s-a întâlnit cu dezaprobarea cenzorului. Metodie Smirnov, rector din 1791 până în 1795 (mai tâziu arhiepsicop de Tver) şi-a prefaţat conferineţele teologice cu o introducere istorică. Liber historicum de rebus in primitiva sive trium primorul et quarti inuentis seculorum ecclesia chrisiana, primul sumar al istoriei Bisericii din Rusia, a apărut în 1805. Stilul şi conţinutul cărţii aparţin secolului al optâstrezecelea. Petru Alexeev (1727-1801), preot la catedrala sfinţii arhangheli, membru al Academiei ruseşti şi un om cu nişte viziuni avansate, a predat mai mulţi ani la Academia din Moscova. Principala sa lucrare Dicţionar ecclesistic, care a oferit explicaţi pentru articolele şi termenii bisericeşti, a trecut prin trei ediţii.474 El a început să publice Mărturisirea ortodoxă şi a tipărit în prima parte treizeci de întrebări din a doua parte când tipărirea a fost oprită „din cauza remarcilor trunchiate care au fost adăugate.” Catehismul a fost detaliat.

Ar mai trebui menţionat Veniamin Rumovschi,475 care a devenit cunoscut ca şi autorul Noilor table de porunci [Novaia skrizhal], care mai întâi a apărut în Moscova în 1804. El l-a tradus Euchologhinul lui Iacob Goar476 (care a murti ca ariepiscop de Pskov în 1818) fiind cunoscut pentru comnetariile şi traducerile din greacă a Părinţilor Bisericii.

Încă de devreme în secol o nouă dimensiune – pietismul – a fost adăugat la scolasticismul protestant vechi. Simon Todorschi (1699-1754) ar mai trebui invocat aici. După cum spune el, după ce a părăsit Academia din Kiev „am călătorit pe mare la Academia din Halle în Magdenburg.” În acele vremuri Halle a format primul şi furtunosul centru al pietismului (Christian Wolf a fost exmatriculat în 1723). La Halle, Todorschi a studiat limbi orientale, în special limbile biblice. Un astfel de interes în Biblie este caracteristic pietismului, care fuzionează filosofia şi moralitatea.477 În acelaşi timp Todorschi a slujit ca educator în celebrul Azil de orfani în Halle.478 În timp ce era în Halle, Todorschi a tradus cartea lui Johann Arndt Despre adevăratul creştinism [Wahres Chritintum].479 Aceste cărţi au fost interzise în Rusia şi scoase din curculaţie în 1743, astfel că nici o carte nu a fost tradusă în rusă.

Todorschi nu s-a întors acasă direct din Halle. „După ce am plecat de acolo am petrecut un an în diferite locuri iezuite.” El a predat în Ungaria. A acţionat ca un învăţător pentru grecii ortodocşi şi apoi s-a întors în Kiev în 1739.

Pietismul şi sentimentalismul au devenit destul de răspândite în timpul celei de a doua jumătate a secolului. Ambele au devenit amestecate cu o francmasonerie mistică. Impactul unui astfel de moralism visător a devenit observabil în şcolile ecclesiale. Probabil era de văzut în Moscova în zilele lui Platon. Chiar şi „wolfianismul” a devenit sentimental şi teologia lui Wolff a devenit justificabilă fiind cunoscută „dogmatica omului sentimental.”

Structura şi organizarea şcolilor Bisericii nu au experimentat nici o alterare substanţială în timpul acelui secol, deşi duhul epocii s-a schimbat de mai multe ori. O comisie mică pentru „întemeierea celor mai de folos şcoli din episcopie” a fost formată la finalul domniei Caterinei. Gavriil, pe atunci episcop de Tver,480 Inochentie Nechaev, episcop de Pskov481 şi Platon Levşin, pe atunci încă ieromonah. Comisia nu a descoperit nici un motiv de a modifica tipul latin al şcolii şi a propus numai introducerea unei uniformităţi mai complete şi o coerenţă mai mare în sistemul şcolii (şi în curicumul). Paşii succesivi pentru instrucţie au fost dezmembraţi; patru seminarii (Novgorod, Sank Petersburg, Kazan şi Iaroslav). Oferindu-le un program extensiv de studiu şi Academia din Moscova era ridicată la rangul de „universitate ecclesială” cu un curicumul universal. Comisia a ridicat problema necesităţii îmbunătăţirii statutului social şi al condiţiei clericilor.482 Un nou duh locuieşte în toată propunerea: dezvoltarea socială este mai puţin accentuată, în timp ce disciplina este moderată şi manierele îmbunătăţite. Propunerea a ţintit „la înocularea unui sens nobil al integrităţii între studenţi, care le v-a guverna acţiunile lor.” Limbile moderne au fost adăugate. O trăsătură caracteristică a propunerii a fost încredinţată tuturor şcolilor ecclesiale care au fost imposibil de realizat fără susţinerea clericilor. Comisia cu privire la proprietăţile Bisericii (Telpov a jucat un rol conducător în această comisie)483 a arătat acest lucru în 1762. Propunerile comisiei din 1766 nu au avut nici un rezultat practic. În acel an, un grup de tineri seminarişti au fost trimişi să studieze în Göttingen, Leyden sau Oxford. Odată cu întoarcerea din 1773 a celor trimişi să studieze al Göttingen, s-a ridicat problema de a crea o facultate teologică în Moscova sub supravegherea Sinodului, unde specialiştii care s-au întors puteau fi folosiţi la predare. În 1777 un plan detaliat a fost tras pentru facultate, dar nu a rezultat nimic. Când s-a întemeiat Universitatea din Moscova în 1755, un departament de teologie a fost respins. „În adăugare la ştiinţele filosofice şi la jurisprudenţă, teologia putea fi predată în toate universităţile; interesul pentru teologie aparţinea Sfântului Sinod.”484

Numai un student care a studiat în Göttingen a fost numit într-o poziţie în şcolile ecclesiale. Aceasta a fost Damaschin Semeonv-Rudnev (1737-1795), mai târziu episcop de Niznii Novgord şi membru al Academiei ruseşti. În timp ce era în Göttingen ca supraveghetor pentru studenţii mai tineri, el a studiat filosofie şi istoria mai mult decât teologia şi a tradus cronica lui Nestor în germană. El nu a participat la conferinţele teologice şi în 1722 el a publicat tratatul lui Teofan Procopovici Despre purcederea Duhului Sfânt cu adăugiri şi comentarii. La întoarcere, el s-a călugărit şi a devenit profesor şi rector la Academia Teologică din Moscova. Chiar şi după standardele epocii Caterinei, el era un ierarh „liberal,” educat după filosofia lui Wolff şi a legii naturale. Se spune că mitropolitul Gavriil „i-a indicat că ar trebui să oprească tot nonsensul german ţinându-şi mintea ocupată şi dedicându-se voturilor monahale. Acei studenţi care au studiat în Leiden, printre care şi Veniamin Bagrianschi,485 care a devenit mai apoi episcop de Ircuţc. El a murit în 1814.

În aceşti ani, s-a făcut propunerea de a reforma Academia din Kiev. Sub acest plan s-a sugerat transformarea academiei într-o universitate prin excomunicarea monahilor şi subordonarea şcolii autorităţilor seculare în societate (sugestia a venit de la Razumovschi,486 Rumianstev487 şi cu dorinţa nobilimii din Kiev şi Starodub în Comisia din 1766-1767. Un alt plan, cel al lui Glebov, guvernatorul general al Kievului, a apărat crearea unor noi facultăţi (1766). Academia a rămas neschimbată. La scurt timp, instrucţia s-a îmbunătăţit în subiecte seculare şi în limbi moderne „care sunt necesare pentru viaţa socială” (franceza a fost predată din 1753). În mod caracteristic, în timpul administraţiei mitropolitului Samuel Mislavschi,488 candidaţii la profesorat au fost trimişi să studieze la Universitatea din Vilna sau în mănăstirea protestantă în Sluţc (ei au mers şi la Universitatea din Moscova).

Reforma din anul 1798 a şcolilor ecclesiale a lăsat temeiile lor intacte. Seminarile din Sank Petersburg şi Kazan au primit titulatura de Academie dimpreună cu o extensiune şi o elaborare a instrucţiei. S-au deschis noi seminarii; curicumul a fost revizuit.

Mitropolitul Platon Levşin (1737-1811) a fost cel mai important contribuitor al educaţiei şcolii în secolul al optâstrezecelea: un fel de „Petru Movilă al Academiei,” după apta frazare a lui S. K: Smirnov.489 Platon a fost un reprezentant tipic al acestei epoci ornate, visătoare şi problematică, a cărui contradicţie şi confuzie a condensat şi reverberat cu personalitatea lui. Judecata lui Iosif al II a fost „plus philosophe que prêtre.” Platon a atras-o pe Caterina tocmai pentru acest motiv. În orice caz, ca un om suficent de „iluminat,” el a discutat de superstiţii în conformitate cu duhul veacului. Totuşi, Platon a rămas un om evlavios şi un om de rugăciune şi un mare iubitor al cântării şi liturghiei bisericeşti. Impetuos, totuşi, determinat, direct şi visător, persistent şi uşor mâniat, Platon a acţionat deschis şi liber cu sine şi cu restul. El nu putea dura mult la curte, nu putea avea multă influenţă aici.

Platon a avansat din cauza abilităţilor lui ca predicator, o altă trăsătură care ţinea cu stilul acelor vremuri. Îi putea face pe curteni să plângă şi să se cutremure. Predicile lui sunt cele care arată sinceritatea deplină şi intensitatea evlaviei lui. În spatele elocinţei lui manierate, se poate detecta o voinţă flexibilă şi convingeri adânci. În timp ce preda la Seminarul Sfânta Treime, Platon a primit voturile monahale şi a făcut aceasta din cauza convingerii şi înclinării proprii şi nu „din cauza unui iubiri faţă de iluminare,” după cum se exprimă el. Platon a privit monahismul ca un punctul său de vedere special. Pentru el celibatul a fost singurul scop. „În ceea ce priveşte monahismul, el a raţionat că nu putea avea obligaţii mai mari pentru creştini decât cele impuse de evanghelie şi voturile monahale.”490 Iubirea de singurătate – mai puţin pentru rugăciune şi ţeluri şi prietenii intelectuale – au oferit o atracţie puternică. Platon a ales conştient calea bisericii. El a respins să intre la Universitatea din Moscova, la fel cum a refuzat alte poziţii seculare. El nu a voit să se piardă în vanitatea goală a vieţii lumeşti. Urmele unui rousseauism personal pot fi văzute în eforturile de a părăsii Moscova pentru Mănăstirea Sfânta Treime, unde a fost capabil să îşi construiască propriul azil intim: Betania.491

Platon a fost un avocat mare şi ardent al educaţiei şi iluminării. El îşi avea propria concepţie asupra clericilor. El a dorit să construiască un cler nou, educat şi culturalizat via şcoala umană. El a voit să facă obişnuit rangul clericilor şi să îl ridice la înălţimi sociale. El a ales să facă aşa într-o vreme când alţii încercau să reducă şi să dizolve clericii în „a treia estimare a oamenilor” sau chiar într-o iobăgie impersonală. De aici dorinţa neliniştită a lui Platon de a adapta instrucţia şi educaţia în şcolile ecclesiale gusturilor şi viziunilor unei societăţi „iluminate.” El a fost capabil să facă multe pentru seminar la Mănăstirea Sfânta Treime. Academia Zaikoposspaschi s-a bucurat de o renaştere sub Platon. El a întemeiat seminarul din Betania deschis numai în 1800.

Educaţia în minte şi inimă „pentru ca ei să exceleze în fapte bune” a constituit idealul lui Platon: un noviciat sentimental şi o inversiune a duhului Bisericii. Sub influenţa lui un nou tip de om bisericesc – eruditul şi iubitorul de înţelepciune – a prins fiinţă. Nici un cărturar şi nici un gânditor, Platon era un zelor şi un „iubitor” de iluminare – o categorie specifică secolului al optâstrezecelelea.

Deşi mai mult un catehet decât un teolog, „catehismele” şi conversaţiile lui Platon (sau Instrucţia elementară în legea creştină) pe care le-a susţinut în Moscova încă de vreme în cariera lui (1757 şi 1758) au însemnat un punct de cotitură în istoria teologiei. Lecţiile lui pentru marele duce Paul492 intitulată Învăţăturile ortodoxe sau o scurtă teologie creştină [Pravoslavnie uchenie ili sokraşchenoe khristianskoe bogoslovie, 1765] marchează prima încercare al unui sistem teologic în rusă. „Uşurinţa cu privire la expunere este cea mai bună trăsătură despre această carte,” a fost comentariul lui Filaret Cernigov, totuşi această frază este destul de dreaptă. Platon a fost mai puţin un predicator decât un învăţător; el s-a uitat la educaţie mai mult decât să studieze oratoria. „Nu m-am problematizat asupra unui stil elocvent sau variat.” Determinarea lui de a convinge şi a educa oamenii o oferit expresivitate şi claritate, „căci faţa adevărului este în mod singur mai frumoasă fără alta cosmetice false.” Polemica sa cu vechii ritualişti este instructivă în acest sens, căci toleranţa şi îndurarea nu l-a păstrat de nişte simplificări false. Prospectul lui pentru „credinţa simplă” [edinoverie]493 poate cu greu fi numită un succes. În orice caz, „catehismle” lui Platon au fost implicite. Platon a încercat să aducă teologia în contact cu viaţa. El a căutat să facă aşa în conformitate cu duhul vremurilor convertind teologia într-o instrucţie morală, într-un fel de umanism emoţional moralist. „Diferitele sisteme de teologie predate acum în şcoli aveau un aer scolastic şi o odoare de subtilităţi umane. Toate acestea aparţin unei epoci care a preferat să vorbească de „întoarcerea minţii spre bine” mai mult decât spre „credinţă.” Platon a căutat o teologie vie care se găsea numai în Scripturi. Când comenta la Scripturi, atunci când căuta un sens literal, mai presus de orice trebuie evitat plecarea sau forţa cu scopul de a abuza Scriptura prin căutarea unui înţeles ascuns „care de fapt nu există.” Textul ar trebui juxtapus cu scopul ca Scripturile să se poată explica pe sine. „În acelaşi timp, să se folosească cei mai buni comentatori.” Platon a înţeles că aceasta însemna Sfinţii Părinţi. Influenţa lui Hrisostom şi Augustin se pot detecta cu uşurinţă în scrierile lor. El s-a grăbit să vorbească mai intim despre dogmă şi despre „teologia lui doctrinară” ca unele care cu greu puteau fi distinse de luteranismul vag şi predominant al acelor veacuri. Înţelesul sacramental al Bisericii este prezentat inadecvat în toată teologia lui, în timp ce apoziţile morale (scolasticul usus) fiind supradezvoltate. Biserica este definită imprecis ca „o adunare de oameni care cred în Iisus Hristos” (în alte locuri Platon adaugă „şi care trăiesc în conformitate cu această lege”). O astfel de imprecizie este caracteristică.

Platon a fost o parte a Rusiei moderne şi a experienţei ei vestice. Pentru evlavia lui, el avea un slab înţeles al Bisericii. Această limitaţie nu întoarce şi nu umbreşte importanţa adevărată a altor împliniri. Faptul că Platon a acordat atenţie studiului istoriei Bisericii Rusiei şi i-a încurajat şi pe alţii să facă aşa este important.494 El a publicat primul cuprins al acestei istorii (numai în 1805). Mai târziu această întoarcere simpatetică la istorie a produs o deşteptare mai profundă. Limitaţiile istorice ale lui Platon sunt exprimate vizibil în atitudinea lui faţă de lima rusă. El nu numai că a publicat în rusă dar a şi publicat „teologia” lui în rusă. Cartea sa despre teologia trebuia tradusă în latină pentru folosinţa şcolii. Aşa au stat lucrurile la Seminarul din Tula.

Platon a încercat să îmbunătăţească instrucţia în rusă pentru clasele inferioare. Gramatica rusă şi retorica pe baza scrierilor lui Lomonotov495 au înlocuit latina. El s-a temut că instrucţia elementară în gramatica rusă şi în compoziţie ar putea împiedica progresul în subiectele latine.

Până al finele secolului al optâstrezecelea, cea mai mare emancipare care putea fi împlinită în conferinţele teologice la Seminarul Sfânta Treime a fost interpretarea textelor din Sfintele Scripturi după Biblia slavă fără traducere din latină. (Znamenschi).

Metodie Smirnov a fost primul care a făcut acest lucru şi numai în 1790.

Experimente rare au fost făcute mai înainte. În acele vremuri Palton a devenit Arhiepiscop de Tver în 1770 şi a descoperit teologia care era predată în rusă. Macarie Petrovici496 a introdus această inovaţie în 1764. conferinţele lui au fost publicate postum ca Învăţături ortodoxe ale Bisericii estice, conţinând tot ceea ce este necesar unui creştin care are nevoie de mântuire (Sank Petersburg, 1783).497 Exemplul vestic, în scurt timp a inspirat acest latinism tenace al Bisericii. Ca rezultat limba rusă s-a atrofiat.

Limbajul educat rusesc, dintre care un model poate fi văzut în tezele prezentate la disputele din Academia din Moscova, au avut puţină dezvoltare că au ocupat o poziţie mai incomparabilă decât chiar limbajul traducătorilor ruşi ai sfinţilor părinţi şi a lucărilor teologice originale a vechilor ruşi. (Znamenschi).

Lucrările au ajuns într-o asemenea situaţie că studenţii erau incapabilă să scrie cu uşurinţă în rusă, dar mai întâi trebuiau să îşi expună gândirea în latină şi apoi să o traducă. Studenţii au copiat latina şi au scris cu amestecătură substanţială de cuvinte latine explicaţiile date de învăţătorii din rusă.

Indiferent care a fost argumentul folosit, indiferent ce fundament se pune în faţă, fiercare argument este arătat de apărător şi educator. „Dintr-un astfel de prejudiciu au ieşit preoţi care ştiau latină şi scriitorii păgâni adecvaţi, dar care au cunoscut puţin autorii Bibliei sau a Părinţilor Bisericii” (Filaret al Moscovei). O astfel de situaţie nu a fost cea mai de jos trăsătură: mai rău a fost caracterul lipsit de organicitate a unui sistem şcolar întreg în care teologia putea fi pusă în viaţă de asistenţa directă şi experienţa vieţii Bisericii.

Scopul şi semnificaţia împlinirilor educaţionale şi cărturăreşti ale secolului al optâsprezecelea nu ar trebui subestimat. În orice caz, experimentul teologico-cultural era destul de important. O reţea de şcoli elaborată s-a răspândit în toată Rusia. Teologia rusă ... toată şcoala teologică de aici, în sensul strict, era lipsită de rădăcini. A căzut şi a crescut pe un teren străin. S-a ridicat o suprastructură în deşert ... în locul rădăcinilor au apărut catalige. Teologia pe catalige este moştenirea secolului al optâstrezecelea.



Yüklə 1.8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azrefs.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin