Natura este singura carte din care fiecare fila pastreaza cate un adevar




Yüklə 132.18 Kb.
səhifə1/5
tarix28.02.2016
ölçüsü132.18 Kb.
  1   2   3   4   5
NATURA ESTE SINGURA CARTE DIN CARE FIECARE FILA PASTREAZA CATE UN ADEVAR”

GOETHE



MATERIAL INFORMATIV PRIVIND GESTIUNEA DEŞEURILOR

Clasificarea deşeurilor
Din punct de vedere al naturii şi locurilor de producere, deşeurile se clasifică astfel:

  • deşeuri menajere – deşeuri provenite din sectorul casnic sau din sectoare asimilabile cu acesta (inclusiv deşeurile periculoase pe care le conţin) şi care pot fi preluate cu sistemele curente de precolectare sau colectare din localităţi.

  • deşeurile stradale – deşeuri specifice căilor de circulaţie publică, provenite din activitatea cotidiană a populaţiei, de la spaţiile verzi, animale, din depunerea de substanţe solide din atmosferă.

  • deşeuri asimilabile cu deşeurile menajere – deşeuri provenite de la mica sau marea industrie, din comerţ, din sectorul public sau administrativ, care, prezintă compoziţie şi proprietăţi similare cu deşeurile menajere, putând fi colectate, transportate, prelucrate şi depozitate împreună cu acestea.

  • deşeuri voluminoase – deşeuri solide de diferite provenienţe, care, datorită dimensiunilor sale, nu pot fi preluate cu sistemele obişnuite de precolectare sau colectare, ci necesită o tratare diferenţiată faţă de acestea.

  • deşeuri din construcţii – deşeuri provenite din demolarea sau construirea de obiective industriale sau civile.

  • deşeuri periculoase – deşeuri toxice, inflamabile, explozive, infecţioase, sau de altă natură, care, introduse în mediu, pot dăuna plantelor, animalelor sau omului.

  • deşeuri agricole – deşeuri provenite din unităţile agricole şi zootehnice (gunoi de grajd, dejecţii animaliere, deşeuri animaliere de la abatoare şi din industria cărnii).

  • deşeuri industriale – deşeuri provenite din desfăşurarea proceselor tehnologice.

  • deşeuri spitaliere – deşeuri provenite din activitatea spitalelor, unităţilor sanitare şi care sunt incinerate în crematoriile spitalelor.

În funcţie de anumite condiţii locale, pot exista şi alte tipuri de deşeuri care să necesite o atenţie specială ca, de exemplu, balast marin poluat cu petrol/substanţe chimice şi deşeuri miniere.


Generarea de deşeuri este extrem de dependentă de obiceiurile consumatorului local, tipul de clădiri, condiţiile generale de trai şi tipul de industrie şi comerţ. De exemplu, în zone cu sobe individuale, cu lemn, huilă sau cocs, există deşeuri considerabil mai multe şi mai dense în timpul iernii prin comparaţie cu clădirile cu încălzire centrală. În zonele rurale, cantitatea de deşeuri colectate pe cap de locuitor este mai mică decât în zonele urbane datorită compostării in-situ, hrănirea păsărilor etc..
În anumite societăţi deşeurile din timpul toamnei sunt foarte umede şi cu un conţinut ridicat de substanţă organică datorat conservării legumelor etc.. Acest lucru poate fi problematic, de exemplu, pentru instalaţiile de ardere a deşeurilor unde poate fi necesar combustibil suplimentar.
Locuinţele cu un venit relativ scăzut produc mai puţine deşeuri dar mai umede şi mai organice decât locuinţele cu un venit relativ ridicat.
Singura metodă de măsurare corectă a generării de deşeuri sunt platformele de cântărire de la toate haldele de depozitare, staţii de reciclare şi instalaţiile de tratare, cu înregistrarea calităţii tipului de deşeu, originii, transportului etc.. Pe baza acestor statistici, sunt înregistrate variaţii trimestriale şi/sau sezoniere şi se pot face prognoze.
În absenţa platformelor de cântărire, estimarea generării de deşeuri se poate face prin:

  1. volumul şi frecvenţa colectării recipientelor.

  2. unitatea de generare de deşeuri estimată pe cap de locuitor/angajat/m2.

  3. numărul şi volumul estimat al camioanelor care intră în platformele de depozitare şi instalaţiile de tratare.

  4. creşterea anuală estimată a volumului platformei de depozitare.



Deşeuri menajere

Cantitatea şi calitatea reziduurilor este un factor dependent de:



  • mărimea şi caracterul localităţii;

  • condiţiile climatice;

  • sistemul de încălzire;

  • modul şi nivelul de trai;

  • stadiul dezvoltării tehnicii ambalajelor etc..

Cantitatea reziduurilor solide menajere se defineşte prin două noţiuni: cantitatea medie anuală în kg/locuitor şi an şi cantitatea medie zilnică, exprimată în kg/locuitor şi zi.
Calitatea şi cantitatea reziduurilor menajere constituie un factor esenţial care determină procedeele optime de neutralizare şi valorificare a acestora. Parametrii de bază care determină calitatea reziduurilor menajere sunt: compoziţia structurală, puterea calorică, conţinutul de cenuşă, umiditatea etc..
Principalele componente ale reziduurilor menajere sunt: hârtie, cartoane, plastic, metale, cârpe, sticlă, ceramice, resturi alimentare, cenuşă etc..


Efectul deşeurilor asupra calităţii factorilor de mediu

Reziduurile pot fi factori importanţi în răspândirea infecţiilor. Reziduurile provenite din diferite surse conţin foarte des o gamă variată de microorganisme printre care şi agenţi patogeni răspânditori de boli infecţioase (viruşi, bacterii, ouăle diverşilor helminiţi etc.). În condiţii prielnice, agenţii patogeni pot trăi în reziduuri timp îndelungat (zile, luni) de unde pătrund în sol, apă, putând provoca astfel infecţii şi prin contact direct.


În condiţii naturale, fără o neutralizare, unii agenţi patogeni din reziduuri rămân în viaţă timp îndelungat (luni şi chiar peste un an) în special ouăle diverşilor helminiţi şi microbii de sporozoare. Agenţii patogeni semnalează în reziduuri numai posibilitatea infecţiilor, iar reziduurile respective sunt considerate ca medii de propagare a infecţiilor. Pentru apariţia îmbolnăvirilor şi în special a epidemiilor în afara pătrunderii în organismul uman a agenţilor patogeni, sunt necesari şi alţi factori cum ar fi receptivitatea organismului, numărul suficient al agenţilor patogeni etc..
Reziduurile pot conduce la crearea de condiţii favorabile pentru înmulţirea insectelor şi rozătoarelor.
Atât insectele cât şi rozătoarele sunt bine cunoscute ca purtătoare şi răspânditoare de boli infecţioase. Muştele sunt atrase de mirosul specific legat de descompunerea reziduurilor cu conţinut de substanţe organice.

În aceste substanţe muştele depun ouăle şi se înmulţesc foarte repede.

Ciclul de reproducere a muştelor în condiţii prielnice este de 4-5 zile. Înmulţirea rozătoarelor este favorizată de grămezile de reziduuri insuficient tratate în care se găsesc materii necesare hranei lor.

Condiţia cea mai importantă a tratării este evacuarea ritmică a reziduurilor, depozitarea, respectiv stocarea lor, cât mai puţin timp şi în recipienţi închişi.

Un efect, cel mai des semnalat în ultimul timp, este cel al poluării solului, apelor de suprafaţă şi a apelor freatice.
Reziduurile necorespunzător tratate cât şi produsele lor de descompunere, fiind spălate de ape de precipitaţii, se împrăştie şi pătrund în sol. Astfel, se poluează suprafaţa solului pe întinderi mari, după care particulele de sol contaminate şi de materii poluante, prin apele de precipitaţii, pătrund în apele freatice sau în apele de suprafaţă din apropiere (canale deschise, pâraie, râuri, lacuri etc.). Produsele finale ale descompunerii reziduurilor organice, intrând în contact cu apele din precipitaţii, se alcalinizează sub formă de diferite săruri, în special cloruri, nitraţi şi sulfaţi, conducând la înrăutăţirea calităţii apei şi la creşterea durităţii acesteia.
Reziduurile provenite din procesele de curăţire şi spălare din diferite gospodării individuale, dar mai ales reziduurile proceselor industriale pot ajunge în mediul înconjurător şi prin circulaţia schimbului de materie (alimentarea cu apă, legumicultură etc.) şi deci pot ajunge în organismul uman.
Depozitarea şi tratarea necorespunzătoare a deşeurilor solide menajere pot conduce la poluarea atmosferei. Descompunerea reziduurilor cu conţinut de substanţe organice este însoţită de degajarea unor gaze rău mirositoare (metan, amoniac, hidrogen sulfurat etc.). Vântul şi mişcările de aer ridică praful din grămezile de reziduuri, poluând atmosfera. Pe arterele de circulaţie murdare, insuficient curăţate, reziduurile sunt zdrobite şi sfărâmate de mijloacele de transport, iar praful fin este ridicat în aer chiar de către aceste mijloace. Produsele de ardere (fum, funingine, cenuşă) apărute în urma autoaprinderii incomplete a reziduurilor la locurile de depozitare poluează mediul înconjurător pe întinderi foarte mari.
Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere şi aspectul deprecierii estetice a cadrului natural. Pe lângă pericolul de epidemie şi alte consecinţe negative de poluare a mediului înconjurător, ca urmare a evacuării necorespunzătoare a reziduurilor, apare o privelişte care provoacă oamenilor dezgust, degradând estetic peisajul. Gradul de civilizaţie atins la acest sfârşit de mileniu impune orientarea gospodarilor edili şi spre găsirea unor soluţii eficiente de colectare, transport, depozitare şi valorificare a gunoaielor solide menajere.


Colectarea, transportul şi depozitarea deşeurilor

Principalele obiective ale gestiunii deşeurilor solide sunt:



  • protejarea sănătăţii publicului;

  • protejarea mediului;

  • menţinerea curăţeniei publice pentru ca aceste locuri să fie acceptabile din punct de vedere estetic;

  • conservarea resurselor naturale prin intermediul politicilor de reducere a deşeurilor şi prin reciclare.

Toate aceste obiective se realizează prin intermediul unei colectări şi tratări în condiţii de siguranţă, unei eliminări şi depozitări corespunzătoare. Reamintim că gospodărirea integrată a deşeurilor este vitală pentru comunitate, din următoarele motive:



  • Capacitatea depozitelor scade continuu. Amplasarea şi construirea de noi depozite este un proces dificil şi scump.

  • Multe materiale din deşeuri sunt surse naturale rare, ceea ce impune recuperarea lor, mişorându-se impactul asupra mediului şi crescând calitatea vieţii.

  • Materialele care se găsesc în volumul de deşeuri pot fi o oportunitate de a începe o activitate de afaceri.

  • Un sistem care nu se bazează pe o singură alternativă este mai flexibil la schimbările economice, tehnologice şi legislative.

  • Investitorii sau creditorii favorizează capital unor proiecte care sunt părţi ale unei strategii elaborate cu grijă.

  • Autorităţile locale sunt într-o poziţie avantajoasă în evaluarea meritelor unor propuneri pentru o nouă facilitate, când au şansa examinării atente a întregului sistem.

Elementele componente ale sistemului de Gospodărire Integrată a Deşeurilor (GID) sunt: minimalizare deşeuri – reciclare – compostare – incinerare (energie şi reducere de volum) – depozitare controlată.


Procesul de proiectare a sistemului GID permite identificarea oportunităţilor şi selectarea de opţiuni care deservesc cel mai corespunzător interesele şi nevoile pe termen lung ale comunităţilor.
Punctul de plecare al acestei politici este minimalizarea deşeurilor, iar scopul acestei acţiuni este:

  • scăderea costurilor de colectare, transport, depozitare;

  • conservarea şi recuperarea resurselor naturale;

  • eliminarea materialelor periculoase din volumul de deşeuri.

Dintre principalele căi de minimalizare pot fi amintite:



  1. reducerea resurselor folosite la producerea fiecărui produs finit;

Tehnologiile îmbunătăţite au permis ca unele produse să fie de mărimi reduse, în timp ce capabilitatea şi performanţele lor au rămas la fel sau au crescut. Exemple ar fi echipamentele electronice, materiale noi de construcţii, noi tipuri de textile, automobile mici din materiale uşoare.

  1. reducerea ambalajelor (în SUA 1/3 din volumul deşeurilor sunt ambalaje) şi prelungirea vieţii produsului;

Reproiectarea produselor şi schimbări în obiceiurile de cumpărare, reducând astfel volumul de deşeuri produse.

  1. refolosirea şi repararea produselor;

  2. diversificarea consumului (selectarea şi folosirea cu grijă a produselor);

  3. compostare în grădini (se elimină costuri semnificative de colectare, procesare şi depozitare.

În privinţa organizării şi dezvoltării sistemului de colectare, preselectarea materialelor refolosibile (MR) direct de la populaţie, fără a mai fi amestecate cu deşeurile urbane, este cea mai avantajoasă metodă, ce merită a fi organizată corespunzător.


Avantajele acestui sistem sunt:
- cheltuieli mici pentru colectare;

- aprovizionarea continuă şi echilibrată a punctelor de selectare;



- costul trierii MR este relativ scăzut, comparativ cu cele realizate la incinerarea reziduurilor menajere.
Criterii de amenajare şi exploatare a rampelor de gunoi orăşeneşti/comunale
Depozitarea se face în cea mai mare parte printr-o descărcare directă în gropile respective, cu sau fără acoperire cu materiale inerte. În zona depozitelor de gunoaie deschise, aerul este viciat de un miros urât, iar în gunoaiele neacoperite se înmulţesc rapid muştele. Sunt destul de frecvente şi cazurile de aprindere şi ardere a gunoaielor.
Fumul şi cenuşa degajate, praful de suprafaţă şi materialele mai uşoare care sunt ridicate şi purtate de vânt, poluează mediul înconjurător pe întinderi apreciabile. De multe ori, în gunoaiele depuse în straturi groase, substanţele organice se descompun foarte greu şi lent. Pe de altă parte, produsele de descompunere dizolvabile în apele de precipitaţii, prin scurgerea lor în sol poluează şi contaminează apele freatice, fenomen care, mai ales în cazul gropilor adânci, poate să se extindă pe suprafeţe mari.
Datorită acestor prejudicii, astfel de locuri de depozitare pot fi acceptate din punct de vedere igienic numai la distanţe relativ mari (500 – 1000 m) faţă de surse de apă. Ca urmare, se impune ca asemenea locuri de depozitare a gunoaielor, din punct de vedere sanitar, să fie realizate după studierea detaliată, la faţa locului, a situaţiei şi condiţiilor concrete existente şi să fie amplasate astfel încât să se asigure faţă de sursele de apă o fâşie de protecţie de cel puţin 500-1000 m. În multe ţări, depozitarea deschisă a gunoaielor este reglementată prin prescripţii foarte severe. Ea este condiţionată de acoperirea succesivă a straturilor de gunoaie cu alte materiale (zgură, moloz, cenuşă) inerte sau pământ.
Conform prescripţiilor în vigoare, locurile de depozitare trebuie să fie amplasate faţă de cursurile de apă de suprafaţă, lacuri, instalaţiile de alimentare cu apă, la o distanţă de cel puţin 150 m. Nivelul interior al gunoaielor depozitate trebuie să fie deasupra nivelului cel mai ridicat al apelor freatice. Acest procedeu reduce acţiunile negative ale depozitării deschise, însă are un dezavantaj foarte mare, întrucât nu poate fi aplicat decât în afara perimetrului localităţilor, cât şi faptul că necesită o suprafaţă de teren destul de mare. Terenurile umplute pot fi folosite în agricultură sau în alte scopuri.
Stabilirea amplasamentelor pentru aceste depozite de gunoaie cât şi exploatarea lor sunt reglementate de prescripţii sanitare foarte severe, dintre care menţionăm:

  • gunoaiele pot fi depuse în terenuri de depozitare numai în straturi cu grosimea de cel mult 1,8 m (6 picioare);

  • după o grosime de 20-22 cm (9 ţoli), straturile trebuie să fie acoperite cu pământ sau alte materiale corespunzătoare; stratul proaspăt depus nu poate sta neacoperit mai mult de 24 de ore;

  • împrăştierea materiilor uşoare de către vânt trebuie împiedicată prin garduri din plasă de sârmă;

  • materiile care se descompun uşor sau cele putrescibile (peşte, alte resturi animaliere) trebuie să fie separate şi îngropate într-un loc special stabilit în incinta depozitului, la o adâncime de cel puţin 60 cm (2 picioare);

  • trebuie prevenită apariţia incendiilor, în care scop se vor asigura instalaţiile de stins corespunzătoare.

În general, atât la proiectarea şi amenajarea, cât şi la exploatarea acestor spaţii de depozitare a gunoaielor, trebuie avute în vedere câteva considerente strict necesare în cazul unei protecţii eficiente a mediului înconjurător.


Astfel, stabilirea amplasamentului pentru depozitarea gunoaielor trebuie făcută cu acordul organelor sanitare, agenţiilor de protecţie a mediului, a oficiului pentru ape şi a altor organe de specialitate. Depozitele de gunoaie trebuie să fie realizate pe cât posibil pe bază regională. Pentru localităţile cu numărul de locuitori sub 20.000, nu este permisă realizarea de depozite de gunoaie. În prealabil, trebuie analizate posibilităţile de micşorare a volumelor (concasare etc.). Faţă de localităţile cele mai apropiate, trebuie asigurată o fâşie de protecţie de cel puţin 200 m. La alegerea amplasamentului trebuie avut în vedere că nivelul apelor freatice să fie pe cât se poate mai adânc, iar deasupra lor să fie un strat impermeabil de protecţie naturală. În gropile de extracţie a balastului, cât şi în şanţuri care au legături cu ape de suprafaţă sau cu ape freatice, depozitarea gunoaielor este interzisă. Trebuie evitată folosirea terenurilor mlăştinoase, cu nivelul adânc al carierelor de piatră care nu izolează apa. La proiectarea depozitelor trebuie avută în vedere şi încadrarea lor ca formă în caracterul zonei respective. De asemenea, trebuie luată în consideraţie reţeaua de drumuri existentă, în sensul că vehiculele de transport al gunoaielor să aibă acces la depozit şi pe timp nefavorabil.
O atenţie specială se acordă pregătirii terenului depozitului şi depozitării gunoaielor. Terenul depozitului trebuie realizat astfel încât să nu fie posibilă poluarea, respectiv contaminarea apelor freatice şi a apelor de suprafaţă. În acest scop, suprafaţa terenului trebuie să fie izolată. La acest lucru se poate renunţa numai în acele cazuri când apele subterane sunt la adâncimi mari şi deasupra lor există un strat protector impermeabil natural (argilă), însă şi în acest caz suprafaţa fundului depozitului trebuie să fie compactată, în prealabil.
În cazul în care nu există un strat impermeabil natural, realizarea lui este obligatorie. Se recomandă folosirea în acest scop a gunoaielor menajere ciuruite (având mărimea granulelor mai mică de 50 mm). Stratul de impermeabilizare pe fundul depozitului trebuie să fie depus subţire (0,5 – 1,0 m) şi compactat corespunzător. Din experienţele efectuate a rezultat că acest strat din gunoaie menajere are capacitatea de rezistenţă faţă de infiltraţii aproximativ similară cu a celui realizat din compost.
În cazul nivelurilor ridicate ale apelor freatice, şi în special acolo unde diferenţa între cota nivelului fundului depozitului şi a nivelului apelor freatice este de 1,0 m, trebuie realizată o izolare de impermeabilizare prin alte metode cum ar fi, de exemplu, căptuşeala cu un strat de argilă cu grosimea compactă de cel puţin 30 cm; compactarea solului cu mortar de ciment, cu mâl de carbid cu conţinut de apă mai mic de 60% etc.. În cazuri speciale trebuie utilizate folii de material plastic sudabile.
Gunoaiele trebuie să fie întinse pe întreaga suprafaţă, pe cât posibil orizontal, în strat subţire şi compact. Din acest punct de vedere, concasarea gunoaielor este foarte avantajoasă. Vehiculele care sosesc în depozit sunt dirijate spre locul de descărcare de către personalul de supraveghere. Nu este permisă descărcarea vehiculelor la marginea depozitului, ci la o distanţă anumită spre interior. Împrăştierea gunoaielor descărcate în grămezi se face cu vehicule pe şenile echipate cu lame de buldozer.

După terminarea umplerii depozitului, suprafeţele trebuie acoperite cu materiale adecvate pentru utilizarea ulterioară a terenurilor respective. Depozitul trebuie să fie împrejmuit cu un gard corespunzător pentru a împiedica accesul persoanelor străine. Trebuie să fie asigurate instalaţii sanitare (igienice) şi mijloacele de protecţie necesare personalului muncitor. Apele reziduale evacuate prin conducte sau şanţuri trebuie dirijate spre cursurile de apă cele mai apropiate.



Tehnici de prelucrare şi recuperare a deşeurilor
Reciclarea deşeurilor
Recuperarea şi reciclarea materialelor refolosibile nu reprezintă o activitate de dată recentă. Dintotdeauna au existat oameni preocupaţi să colecteze, să prelucreze şi să folosească produse degradate sau disponibilizate de primii utilizatori.
Declanşarea primului şoc petrolier (1972) a făcut însă ca omenirea să se vadă, pentru prima dată, confruntată cu o realitate dură, şi anume: resursele naturale sunt limitate cantitativ, ceea ce a impus necesitatea de a gândi dezvoltarea economică în noi termeni.
S-a ajuns, astfel, la înţelegerea realităţii că recuperarea şi reutilizarea resurselor reciclabile reprezintă mijloace de soluţionare a contradicţiei dintre cerinţele procesului de creştere economică şi caracterul restrictiv al resurselor.
În acelaşi timp a conştientizat o altă primejdie care pândea – degradarea ecologică continuă – ceea ce a adăugat o nouă dimensiune problematicii reciclării materialelor. Cele două domenii – cel al reciclării şi cel al protecţiei mediului – interferă profund, intensificarea reciclării diminuând sensibil presiunea poluantă asupra mediului.
Abordând problema recuperării şi reciclării resurselor refolosibile din acest unghi, numeroase ţări au trecut la o coordonare unitară, pe ansamblul complexului lor, economic a acestei activităţi, opţiunile fiind diferite, în funcţie de condiţiile specifice ale fiecăreia.
S-au intensificat acţiunile pentru reglementarea activităţilor de recuperare, cele pentru stabilirea formelor organizatorice de colectare, precum şi eforturile de cercetare pentru găsirea celor mai eficiente căi de recuperare şi valorificare a materialelor refolosibile.
Odată cu dezvoltarea acestei activităţi, a apărut necesitatea realizării unor dialoguri la nivel internaţional, ceea ce a condus la apariţia unor organisme specializate. În acest context este demn de menţionat Biroul Internaţional al Recuperării constituit încă din anul 1948 la Paris, din iniţiativa a 4 ţări (Franţa, Marea britanie, Olanda şi Belgia), organizaţie fără scop lucrativ, ai cărei membrii sunt federaţii naţionale reprezentând firme de reciclare din întreaga lume.
Necesitatea unei cât mai corecte şi mai rapide informări a participanţilor la procesul de reciclare a determinat apariţia unor publicaţii de specialitate (La Récupération Recyclage în Franţa, Rohstoff – Rundschau în Germania, Scrap Age – în SUA), care influenţează vizibil generatorii şi utilizatorii de resurse refolosibile, precum şi raporturile opţionale ce se stabilesc între aceştia.
În România, primele unităţi organizate de recuperare datează din anul 1949. Astăzi, în ţara noastră funcţionează circa 250 de societăţi specializate în recuperare (cu capital de stat şi privat) şi care lucrează efectiv, la care trebuie să adăugăm alte numeroase firme din sfera de producţie sau a cercetării preocupate sau chiar antrenate efectiv în activităţi de reciclare.
Graţie eforturilor acestor societăţi, sprijinite în marea majoritate a cazurilor de organele administraţiei publice locale, s-a reuşit recuperarea unor volume apreciabile de materiale reciclabile, care înseamnă nu numai tot atâtea cantităţi de materie primă pentru o serie de sectoare din economie valutară, dar reprezintă, în acelaşi timp, tot atâţia factori poluanţi sau de dezechilibru ecologic mai puţin.
Ne mai întâlnim cu afirmaţia de genul – Reciclarea este un sector în care nu se face aproape nimic sau Reciclarea – activitate aproape complet neglijată.

Este foarte adevărat că nivelul recuperării a scăzut, comparativ cu 1989 – de exemplu -, dar cauzele trebuie căutate nu în sfera “lipsei de interes, de iniţiativă sau a nepriceperii celor angajaţi în aceste activităţi”.


Când analizăm activitatea de recuperare, în mod obligatoriu trebuie să avem în vedere evoluţia producţiei industriale, a consumului intern şi, de ce să nu recunoaştem, gradul de capitalizare actual al societăţilor de recuperare şi nivelul blocajului financiar – care influenţează şi activitatea acestor agenţi, îndeosebi în relaţia cu populaţia.
Organizarea şi gestiunea mai eficientă a materialelor refolosibile în ţara noastră se impune ca o prioritate de prim ordin în procesul tranziţiei economiei româneşti la modelul de piaţă, în eforturile de stabilire şi relansare a activităţii economice.
În conturarea liniilor directoare ale dezvoltării în perspectivă a sectorului reciclării materialelor refolosibile în economia ţării noastre, trebuie pornit de la câteva premise esenţiale, majoritatea încurajatoare:

  • potenţialul de materiale refolosibile este ridicat, acesta constituind un argument de bază în evaluarea eficienţei activităţii economice;

  • suportul tehnic şi tehnologic la nivel naţional al acestei activităţi este relativ modest, dar poate fi simţitor îmbunătăţit fără eforturi investiţionale deosebite;

  • organizarea structurală a activităţii de reciclare a materialelor refolosibile la nivel naţional este suficient de simplă, suplă şi eficientă; îmbinarea, în viitor, în cadrul acesteia, a formelor de proprietate de stat şi privată este în măsură să-i sporească apreciabil valenţele;

  • nivelul de sensibilizare a agenţilor economici şi a populaţiei cu privire la importanţa şi imperativele reciclării materialelor este redus, dar poate fi sensibil îmbunătăţit prin acţiuni concertate de mediatizare, susţinută şi de instruire la scară amplă.

Strategia în domeniul reciclării vizează următoarele obiective principale:




  1. prevenirea formării deşeurilor prin promovarea tehnologiilor curate şi a ecoproduselor;

  2. valorificarea deşeurilor prin optimizarea sistemelor de colectare şi triere colectivă;

  3. eliminarea finală a deşeurilor care nu şi-au găsit o soluţie de valorificare.

Deşeurile nu sunt numai o potenţială sursă de poluare dar ele pot constitui şi o sursă de materii prime secundare.


Tendinţele actuale privind abordarea problemei deşeurilor trebuie să ţină cont de următoarele aspecte:

  • micşorarea cantităţii de deşeuri, şi

  • evitarea poluării mediului.

Ierarhizarea acţiunilor:

 Prevenirea apariţiei deşeurilor,

 Tratarea deşeurilor la sursa de generare,

 Promovarea reciclării, refolosirii, producerii de compost,

 Optimizarea metodelor de eliminare finală (depunere în gropi de gunoi, incinerare) pentru deşeurile ce nu pot fi altfel valorificate.
Cantitatea de deşeuri solide provenite de la populaţie şi din activităţile comerciale au atins asemenea nivele încât creează probleme unui sistem de management corect al teritoriului.

Aceste probleme nu pot fi rezolvate prin amenajarea de noi spaţii pentru gropile de gunoi sau prin instalarea de noi incineratoare care sunt costisitoare şi ridică probleme complexe privind sistemele de protecţie.

Trebuie să apreciem unele deşeuri menajere (hârtie-carton, plastic, sticlă, materiale metalice, materia organică etc.) ca surse de materii prime secundare.
O metodă de actualitate şi benefică dezvoltării durabile privind reducerea cantităţii de deşeuri prin recilcare este producerea de compost.

Compostarea este un procedeu ce transformă deşeul nedorit şi dezgustător într-un produs bun pentru sol, deci care practic foloseşte şi nu distruge “calităţile” materiei organice conţinute în deşeuri.



Compostarea este un proces de descompunere biologică aerobă în care produsul stabilizat conţinând substanţe cu humus este sintetizat, în timp ce o parte din materia organică este oxidată în dioxid de carbon şi apă. Căldura generată prin activitatea biologică creşte temperatura în intervalul de 55-70ºC, temperatură la care numai microorganismele termofile pot supravieţui, patogenele şi seminţele de buruieni fiind distruse.
  1   2   3   4   5


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azrefs.org 2016
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə