CĂile teologiei ruse


Filosofia religioasă în decada de mai înainte de război



Yüklə 1.64 Mb.
səhifə22/33
tarix25.04.2016
ölçüsü1.64 Mb.
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   ...   33

Filosofia religioasă în decada de mai înainte de război
Jurnalul Logos, publicat de Musaget din 1910 până în 1915, a devenit organul filosofic al neo-occidentalilor. Poliţele lui editoriale după cum au fost ele exprimate în primul număr au fost tipice. Scris în categoriile lui Vladimir Soloviov a primei perioade, afirmaţiile editoriale au reflectat aceiaşi experienţă primară – un fel de colaps cultural. Jurnalul s-a împărtăşit de setea lui Soloviov pentru o sinteză la fel ca şi de premoniţiile lui. „Epoca noastră este însetată de sinteză.” Logos a adoptat o metodologie similară: şcolile şi tendinţele trebuiau dezvoltate ca şi o realizare a plenitudinii bogăţiei şi a diversităţii, cu scopul ca o sinteză promisă să conţină „o plinătate vizibilă” a unor motive demne de descoperit. Aceasta nu a fost o întâlnire accidentală cu Soloviov pe baza unor temelii comune a unor premise romantice, ci o conformitate deliberată cu planurile lui, cu scopul de a demonstra diferenţele mai profunde. Principala diferenţă a fost că neo-occidentalii au căutat o sinteză în sensul general al vieţii şi o creativitate culturală în loc de o religie istorică concretă, deşi înseşi sensul vieţii lor a devenit religios, la fel ca şi romantismul german. Antologia germană Despre mesia este caracteristică. Contribuabilii lui ruşi au fost ucenicii lui Rickert. În ea se conţinea o cheie mesianică a vremurilor, la fel ca şi premoniţiile unei munci creative care trebuiau să fie împlinite, o îmblânzire apocaliptică a vremurilor.

În acei ani kantianismul german s-a „reîntors” înapoi; a avut loc o renaştere a metafizicii idealiste. Gânditorii ruşi au luat o parte creativă la renaştere şi subsecvent reprezentativii individuali al neo-occidentalismului au avut un fel de relaţie vitală cu „ucenicii lui Vladimir Soloviov.” Câţiva ani de neînţelegeri intense şi dezbateri cu privire la experienţa religioasă şi la libertatea filosofică au precedat această întâlnire. Am putea crede că campionii libertăţii filosofice ar fi voit să o apare de orice limitaţie a premizelor doctrinare şi dogmatice. Din câte se pare ei nu se luptau pentru o libertate duhovnicească. Neo-kantianismul şi transcendentalismul posedă o rămăşiţă semnificativă de scepticism. Un accent major pe incomprehensibilitatea cunoştinţelor umane din cauza plinătăţii lor care a dus necesar la relativism. Sufletul se opreşte în călătoria lui şi rămâne într-o zonă intermediară a unor impresii fluctuante, chipuri mişcătoare şi simboluri. Ispita psihologismului a izbugnit din nou cu o forţă deplină. Aceasta ar fi putut fi depăşită numai printr-o experienţă religioasă genuină şi prin întâlnire personală. Libertatea omului ar putea fi restaurată numai prin cunoaşterea adevărului. Tocmai în această filosofie religioasă se recâştigă un simţ stabil al adevărului. Filosofia religioasă oferă o viziune intelectuală şi o tărie contemplaţiei nu numai în legătură cu o experienţă privată lipsită de explicaţii, ci şi în claritatea unei mărturisiri catolice.

F. Ern a văzut în lupta împotriva psihologismului şi pentru ontologie ca şi ţelul muncilor lui filosofice. Psihologismul în viziunea lui a fost legat intim de individualismul Reformei. „Ontologismul” este posibil numai în Biserică, în special în Biserica Orientală, dar probabil că la fel de bine şi în cea Occidentală. Ern a fost interesat de lupta pentru ontologism din filosofia religioasă italiană, în special în Antonio Rosmini şi Vicenzo Gioberti. Ontologismul a fost cel mai bine realizat de părinţii Orientali – platoniştii, Grigorie de Nyssa, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Dionisie Areopagitul. Astfel, în Ern se poate găsii o întoarcere filosofică la părinţi.

„Psihologismul trebuia combătut nu numai în filosofie, ci mai mult în conştiinţa socială. Aici lupta devine o apărare a culturii şi a culturii religioase. Apărarea constituie o semnficaţie istorică a unei celebre antologii Vekhi, care a apărut în primăvara anului 1909. Cartea a avut partea ei de amărăciune, acuzaţii şi un anumit simţ al unui fel de deziluzionare recentă şi durere proaspătă, dar nu a existat nici un fel de disperare. Urâciunea şi vehemenţa ei nu a fost cerată de dragul incriminării, ci mai mult ca şi un fel de provocare sănătoasă. Gravitatea acuzaţilor ei a devenit un fel de provocare, o chemare la o muncă de creativitate. Cartea era îndrăzneaţă şi inovatoare, reprezentând nu numai o respingere ci şi o provocare, nu numai finaluri ci şi începuturi. Calea participanţilor la simpozion s-a împărţit repede şi decisiv, întâlnirile şi cooperaţiile lor păreau accidentale sau artificiale. Totuşi, aceasta nu îi diminuează importanţa ca şi simptom.

Împlinirile duhovniceşti personale şi patosul unor valori absolute a format două idei primare amestecate. „Absolutul” poate fi dobândit numai printr-un fel de efort personal sau conversiune. N. A. Berdiaev a vorbit destul de elocvent în acest sens, comparând două condiţii duhovniceşti: sensul vinei şi cel al resentimentelor. Numai primul, prin se setea lui de iertare, răscumpărare şi reînnoire ar putea conţine posibilităţile creative şi o anumită libertate. Resentimentele încătuşează şi înrobesc. „Ura dulce faţă de trecut previne un fel de avans creativ.” O conştiinţă plină de resentimente nu face decât să ne întoarcă înapoi şi să ne consoleze prin pocăinţă şi reconciliere. „În ceea ce priveşte Biserica, psihologia vinovăţiei şi a responsabilităţii trebuie să cucerească decisiv psihologia resentimentelor şi a prezenţilor.” Astfel a început o luptă deschisă cu „nihilismul” utopic care a infectat atât de mult conştiinţa rusă în anii 1860.

Lupta a marcat o cale creativă în cultură, mai întâi ca şi o restaurare a alarmei istorice. Tocmai în această perioadă coerenţa istorică şi continuitatea au început să fie simţite. Istoria nu a fost descoperită numai ca şi un semn al finalului, ci ca un semn al creativităţii şi al duratei. Nu s-a descoperit în ea o dimensiune apocaliptică, ci şi o dimensiune culturală. Aceasta a marcat o depăşire vitală a unui utopianism istoric sau simplificare şi un fel de pseudo apocalitică grăbită. O voinţă de cultură şi acceptarea istoriei erau evidente. După cum s-a exprimat Berdiaev:

În istorie am detectat surse mistice, taina unor forţe puternice care acţionează veşnic în istorie... Este destul să proclami libertatea absolută ca şi un ţel etern şi să crezi că în ea se conţine sensul procesului lumii. Libertatea este realizată prin istorie, prin ceea ce este tainic, ecclesial şi un fel de succesiune istorică culturală.

Aceasta conduce tocmai la acceptarea Bisericii „istorice.” Aici Berdiaev a respins propriile lui puncte de vedere mai mult decât oricine: el şi-a depăşit propria lui tendinţă spre apocaliptism. „Noi trebui să ajungem pe nouă tărâm religios şi să ne sârguim spre un orizont tainic, care a fost descoperit de profeţi numai parţial, prin sfinţenia Bisericii ecumenice întemeiată de Hristos, prin succesiunea şi tradiţia sacră a Bisericii.”

S. N. Bulgakov s-a împărtăşit de nişte puncte de vedere similare a istoriei sacre. „Istoria este o taină sacră pentru conştiinţa religioasă şi ea posedă sens, valoare şi semnificaţie în toate părţile.” Aceasta s-a simţit cel mai bine în idealismul clasic german, în special cel hegelian. Istoria nu este ceva complet pentru oameni – ea este produsul operelor, muncii şi efortului lor special. Omul acţionează în istorie – el nu numai o îndură şi nici nu o experimentează. Totuşi, „construcţia umană empirică nu epuizează deplin numenalul istoriei.” Istoria este rezolvată de o anumită pauză; este decisă de eshatologie. De aceasta s-ar lega tragedia istoriei create. Toată problematica culturii creştine şi a activităţii religioase din istorie este şi ea implicată aici. Aceasta este aceiaşi problematică ca şi cea a lui Vladimir Soloviov.

Acest istorism derivă parţial din marxism, de la care îşi reţine un gust considerabil de fatalism şi predestinaţie. Bulgakov a fost extrem de mult influenţat de el. „Trebuie să afirmăm acceptarea istoriei cu toastă fiinţa noastră şi să spunem „da” acestui catarsis: amor fati, tânjirea după viaţa lui Dumnezeu. Nu trebuie să accentuăm că acest fatalism a devenit de mai multă vreme un obicei psihologic al inteligenţelor ruseşti. Fatalismul este ceea ce l-a atras pe Fet, Tolstoi (parţial) şi mai apoi pe Andrei Belyi până la Schopenhauer. Vladimir Soloviov este cel mai instructiv exemplu. El a respins categoric libertatea metafizică a omului, insistând pe predestinaţia absolută a evenimentelor. Concepţia lui despre soartă şi destin aduce împreună toate ideile morale.

Antologia Vekhi a fost numai un simptom, nu şi o cerinţă a perioadei – numai un semn şi o cerinţă, nu şi un program. Contributorii individuali au mers în curând pe căi separate. Ar fi destul să juxtapunem pe acceptarea lui Bulgakov a Bisericii şi a preoţiei şi acel nihilism acut tipic lui Gerşenzon (în Corespondenţa colţ la colţ sau mai bine în pamfletul Soarta poporului iudaic). În economia acelor ani tăria vieţii a fost mai importantă în împlinirile individuale. „În cultura rusă a izbugnit o agitaţie religioasă.” Descrierea lui Berdiaev a luat în sine ceea ce era central în acei ani. Berdiaev a remarcat şi el pericolul principal. „Slăbiciunea renaşterii religioase ruseşti constă în absenţa unei baze sociale largi; s-a dezvoltat numai la nivelul unei elite culturale.” Totuşi, unde mai putea începe o întreprindere duhovnicească? Vremea s-a dovedit a fi scurtă şi nişte valuri seismice erau incapabilă să o conducă. Numai câţiva au fost capabili să formeze istoria; valorile duhovniceşti şi cele istorice nu au fost create de mulţi. Astfel, există întotdeauna un pericol al unui anumit fel de ruptură în istorie. Mult mai periculoasă a fost îngustimea unei baze istorice. Vitalitatea unui fler pentru istorie nu face nimic altceva decât să îngusteze orizonturile istorice. „Renaşterea” religioasă rusă, strict vorbind, a fost numai o întoarcere la mistica germană. Pentru mulţi a fost o întoarcere la Scheiling sau Hegel, pentru alţii la Iacob Böhme şi a însemnat un fel de întoarcere la Goethe. Influenţa puternică şi crescătoare a idealismului şi misticii germane. Pentru mai mulţi a însemnat un fel de întoarcere de la Schelling sau Hegel, pentru alţii la Jacob Böhme şi pentru alţii la Goethe. Influenţa care creştea din ce în ce mai mult nu a făcut decât să slujească ca şi o încurajare a filosofiei germane, în timp ce costurile istoriei Bisericii au fost percepute prin chipurile şi interpretaţie istoricilor germani. Chiar şi filosofia clasică a fost privită printr-o mediaţie germană. Nişte ecouri asupra ei sunt pronunţate de estetism şi simbolism au rămas încă încadrate ca şi un sens al istoriei.

Se obişnuieşte să se vorbească de filosofia contemporană rusă ca şi un produs creativ unic al duhului rusesc. Acest lucru este cât se poate de fals, căci din contră, substituţia „filosofii religioase” a caracterizat romantismul occidental, în special varietatea germană. Este ceva fals, căci, din contră, substituţia „filosofiei religioase” cu teologia a caracterizat romantismul occidental, în special varietatea germană. Aşa a fost cazul şi cu filosofia speculativă catolică a perioadei romantice. În toate, a fost cazul unor episoade occidentale a dezvoltării Rusiei. Este cât se poate de caracteristic că Berdiaev a băut atât de adânc din izvoarele misticii şi filosofiei germane încât a fost capabil să scape din cercul lui german. Principala sa lucrare pre-război, Sensul unui act creativ: o încercare de justificare a omului (1916), demonstrează cât se poate de mult acest punct de vedere. În cartea sa el abandonează „creştinismul istoric” pentru o mistică ezoterică al unui misticism speculativ al lui Böhme şi Paracelsus, lăsând la o parte tradiţia patristică. „Ascetismul patristic este acum mort; este un cadavru îmbolnăvit pentru omul modern şi vremurile moderne.” Berdiaev a fost deplin cuprins de viziuni mistice, care l-au tăiat de viaţa marii Biserici. Aceasta reprezintă una dintre cele mai caracteristice părţi ale ispitelor utopice.

Tipic, deasemenea a mai fost şi decada de dinaintea războiului a lui Societăţii Religioase şi Filosofice a lui Vladimir Soloviov, formată de un grup de filosofi religioşi în Moscova în 1907. A abordare religioasă faţă de problemele filosofice a făcut o distincţie faţă de această Veche Societate Filosofică, în care aceiaşi membrii au discutat subiecte religioase. Membrii au fost incluşi de N. A. Berdiaev – care recent a trecut prin marxism – V. F. Ern, V. Sveţinschi, P. A. Florenski şi reprezentanţi cum ar fi vechea generaţie ca prinţul Evghenie N. Trubeţkoi, care a fost un susţinător demn al tradiţiei lui Soloviov. Andrei Belyi şi alţi filosofi şi scriitori din Moscova au luat şi ei parte. Societatea religioasă şi Filosofică din Moscova a fost ceva mai mult decât un salon religios sau un club estetic. Aşa au fost începuturile.

Din tot acest grup de participanţi la această societate numai P. A. Florenski şi S. N. Bulgakov au devenit preoţi. Bulgakov a început să scrie pe teme teologice numai în 1917, când a apărut cartea lui Lumina care nu apune. Munca sa poate fi înţeleasă numai în legătură cu dezvoltările ulterioare. Două cărţi despre Bulgakov, Cele două oraşe şi Filosofia economică sunt cât se poate de caracteristice acelor ani. Vladimir Soloviov a avut o influenţă decisivă asupra dezvoltării duhovniceşti a lui Bulkagov. Bulgakov a acceptat doctrina despre Sofia a lui Soloviov, care a devenit o bază pentru tot sistemul lui. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre Florenski. Problematica tipică a lui Bulgakov a culturii bisericeşti şi ecclesiale şi a construcţiei creştine a istoriei au fost legate de Soloviov şi de aici acea plecare care a dus înapoi la Schelling, la neoplatonici şi la părinţii şi la marea experienţă a marii Biserici – Biserica istoriei, tradiţiei şi a patristicii. Forţa filosofiei germane l-a afectat destul mult şi influenţa filosofiei economice a lui Schelling l-a afectat şi mai mult. Chiar şi transcendentalismul kantian a fost destul de intens. Acest lucru este exprimat de problema religioasă şi de cea filosofică ridicată în Lumina care nu apune: „cum poate fi religia posibilă?” Tăria filosofiei germane este şi ea evidentă în mozaicul romantic limitat al lui Bulgakov, în Filosofia lui naturală şi în pânda lui lipsită de reţineri faţă de „filosofia identităţii.” Totuşi, Bulgakov s-a reîntors cu încredere de la filosofia religioasă la teologie şi i-a oferit un fel de avantaj istoric şi o libertate filială.

Cel mai caracteristic monument al perioadei de dinainte de război a rămas celebra carte a părintelui Pavel Florovski Stâlpul şi temelia adevărului (1914). Această carte demonstrează în felul cel mai clar posibil toate ambiguităţile şi eşecurile mişcării religioase şi filosofice. Exemplul lui Florenski este un subiect cât se poate de deliberat. Nu este deloc un accident că această carte a fost construită sub forma unei corespondenţe filosofice între prieteni. Bineînţeles că şi acesta a fost un artificiu literar, dar care converge subtil un fel de tonalitate duhovnicească care se potrivea foarte bine felului de expunere a teologiei a părintelui Florenski. El poseda un patos puternic al intimităţii şi al psihologiei esoterismului care se bazau pe snobism în solitudinea lui. Numai prietenia îi putea oferii o şansă de scăpare şi „un fel de frăţietate creativă,” adică un prietena devenit virtual un frate. Pentru el sobornost s-a dizolvat într-o multiplicitate de cupluri intime prieteneşti care au fost înlocuite psihologic de un fel de prietenie apropiată când doi oameni au devenit una. Florenski întotdeauna trăia într-un ungher retras şi confortabil şi o astfel de solitudine estetică era cea unde îi plăcea să trăiască. El a scăpat din încrucişerile tragice ale vieţii şi s-a ascuns într-un fel de chilie confortabilă. Ca şi tânăr, el nu s-a alăturat Alianţei pentru Lupta Creştină, la acest experiment ciudat al revoluţionarismului său visător.

Florenski nu a avut un simţ al istoriei. El nici nu a trăit în istorie şi nici nu a posedat o perspectivă istorică îi lipsea un fel de fler organic pentru proces. Pentru el istoria era ca un fel de muzeu. Estetic s-a bucurat de ea, a admirat-o şi a contemplat-o, dar întotdeauna după gusturile şi preferinţele lui personale. I s-a reproşat această predilecţie spre teologumene, pentru opinii teologice individuale. Aceasta a fost o observaţie destul de importantă, căci el prefera de fapt opiniile teologice asupra dogmelor, care din câte se pare erau prea catolice şi publice, mult prea vocaţionale şi aparente. El a preferat şoapta discretă a unui opinii teologice.

Experienţa despre care a scris Florenski a fost decisiv o experienţă psihologică, un val de experienţe. Verbal el a renunţat la sine şi la propria lui experienţă, promiţând să conveargă numai ceea ce era obişnuit întregii Biserici, dar faptele lui se pare că i-au înşelat cuvintele. El a vorbit întotdeauna din propria lui experienţă şi a rămas subiectiv chiar şi când a dorit să fie obiectiv. C-am aşa era caracterul lui lipsit de echivoc. În cartea sa el ne prezintă preferinţele lui personale ca şi o experienţă catolică a mărturisirii.

Toate construcţiile lui Florenski posedă un fel de spoială de fascinaţie teologică. Totuşi, cartea lui conţine o disjuncţie curioasă, ca şi cum două fragmente lipsite de măsură au fost integrate cu forţa într-un singur întreg. El încep cu o scrisoare de îndoială. Calea spre adevăr nu începe cu îndoiala, ci cu disperarea. Este ca un fel de foc pyrrhoic şi mai apoi lumina revelaţiei explodează dintr-o dată ca într-un fel de labirint torturat. Dar de ce cale şi ispitire vorbeşte el – de tragedia unei gândirii necredincioase sau a unei dialectici a conştiinţei creştine? În orice caz, problema, după cum a fost pusă ea sugerează cel mai important lucru apare din îndoială. Putem să ne crem impresia că calea spre Dumnezeu trece inevitabil prin îndoială şi disperare. Toată gnoseologia religioasă a lui Florenski se leagă de problema conversiunii. El nu merge mai departe de faptul cum este posibilă cunoaşterea. Florenski tratează problema numai psihologic, punând un mare accent pe experienţă. Cartea lui Florenski începe pe un ton al unui scepticism kantian şi un fel de semi-scepticism. Pentru Florenski adevărul se dovedeşte a fi un fel de antinomie. Toată a doua jumătate a cărţii este scrisă pe nişte tonalităţi platonice şi ontologice. Cum ar fi posibil să combinăm şi să reconciliem pirronismul şi platonismul, antinomismul şi ontologismul? Doctrina lui Sofia şi a sofianismului creaţiei începe să fie un fel de logicalitate deplină a unei lumi, care prin construcţia ei face ca antonomile să nu fie imposibile. Raţiunea trebuie să fie potrivită şi proporţională cu fiinţa. Evghenie Trubeţkoi a arătat imediat că bazarea excesivă a lui Florenski pe antinomism, dar el nu şi-a dezvoltat propriile lui obiecţii. Totuşi, el a remarcat pe bună dreptate un punct: antinomiile lui reprezintă un fel de „scepticism nepotrivit,” un fel de bifurcaţie a gândirii şi ridicarea ei într-un principiu şi normă.” În creştinism raţiunea „este mai mult subiectul transfigurării şi nu al desfigurării.”

În definiţia lui Florenski, Înţelepciunea este un fel de „sistem ipostatic al unor raţiuni care vin de la Dumnezeu.” Dar cum poate fi acest sistem ultim de gânduri o antinomie şi nu un sistem? Doctrina păcatului nu rezolvă această aporie, căci în viziunea lui Florenski, nu numai o conştiinţă slabă şi păcătoasă este antinominală, ci înseşi adevărul. „Adevărul este a antinomie.” Alegerea între „da” şi „nu” se dovedeşte a fi imposibilă în general. De ce rămâne raţiune creştină în captivitate şi de ce este ea poluată de ignoranţă? Destul de ciudat, când Florenski vorbeşte de Sofiologie el uită de toate antinomiile.

Raţiunea este mântuită de îndoială prin conştiinţa Sfintei Treimi, despre care Florenski vorbeşte cu o mare ardoare. El prezintă sensul speculativ al dogmei Treimii ca şi un fel de adevăr sal raţiunii. Cumva el trece dincolo de Întrupare şi începe cu un fel de doctrină a Duhului, Mângâietorul. Cartea lui pur şi simplu nu conţine nici un fel de discuţie despre hristologie. „Experimentul teodiceei ortodoxe,” este cumva pus în discuţie fără Hristos. Chipul lui Hristos – chipul Dumnezeului om – devine o umbră pală pierdută undeva în fundal. Nu este acesta motivul pentru care cartea lui Florenski conţine atât de puţină bucurie? Frumuseţea ei este tomnatică, muribundă, un fel de frumuseţe îngrijorătoare. El nu se bucură de venirea Domnului – el este depăşit de marile aşteptări al Mângâietorului care a venit deja, el voieşte şi se tânguieşte după unul mai mare. Similar, el nu simte prezenţa pururea locuitoare a Duhului, care s-a pogorât în lume. El detectează revelaţia Duhului numai în câţiva oameni aleşi şi nu în „viaţa cotidiană a Bisericii.” Este ca şi cum mântuirea nu ar fi avut loc. Lumea a început să strălucească orbitor şi este ca şi cum nimic nu ar fi.” Lumea rămâne încă întunecată, iluminată numai de afară. Florenski a avut puţine lucruri despre spus despre taine. În ele el nu a văzut nici un fel de realizare, numai anticipare. Inima lui tânjeşte spre ceea ce nu a avut loc şi prin urmare istoria este pentru el un fel de tristeţe. Florenski a avut puţine de spus despre tristeţe. El este dominat de un fel de melancolie lividă. Tot sufletul lui este plin de aşteptarea celui moment care trebuie să vină. Acestea sunt cumva neaşteptatele refrene ale lui Merezhkovski sau Novalis şi el îşi reaminteşte automat unul dintre poemele lui Belyi, „zilele sfinte” dedicat lui P.A. Florenski:

Tânjire! O aprindeţi-vă inimile fraţii mei!

Tânjirea sacră a acestor zile urzite!

Epigraful de pe poemul lui Belyi a fost luat din Marcu 13, 19 – „căci în acele zile v-a fi atât de multă supărare, ca şi cum nu a mai existat aşa ceva de la începutul lumii.” În aceşti ani ai tinereţii Florenski a scris poezie şi versetele lui sunt extrem de suprinzătoare din Andrei Belyi, în special Cercul azurului de aur.

Aerul a devenit din ce în ce mai rarefiat,

Plin de un fer de vervă, lumea se învârte împrejur plângând.

Aici există o unitate a experienţei lirice.

Florenski a găsit un „al doilea testament” cumva opresiv şi sufocat. Cuvântul este deja un fel de „lege universală a lumii.” Consecvent, revelaţia celui de al doilea ipostas, nu eliberează lume din păstrarea legii. În cea ce îl priveşte pe Florenski, revelaţia Logosului substanţiază un fel de caracter ştiinţific al lumii şi prin urmare lumea creştină a devenit una aridă, o lume a legii şi a continuităţii în care nici frumuseţea şi nici libertatea nu sunt descoperite. Ne întrebăm ce a însemnat Cincizecimea pentru Florenski. El a aşteptat o nouă revelaţie, nu dor o simplă împlinire. La sfârşitul vremurilor el nu aşteaptă cea de a doua venire a lui Hristos ci revelaţia duhului. În orice caz, el nu a simţit şi nici nu a lăsat loc pentru caracterul absolut al epifaniei lui Dumnezeu căci el aştepta totul.

Florenski a fost otrăvit de otrava fatală a romantismului. Din nou şi aici s poate detecta o discordie evidentă. Melancolia este ciudat amestecată cu exaltarea. La un anumit nivel, pământul nu a fost transfigurat, iar la altul, este îndumnezeit ca un fel de miez veşnic. „Obiectivitatea nu exista – ea este creaţia lui Dumnezeu.” Florenski găseşte nădejde nu numai în faptul că Domnul a venit şi a descoperit în Sine noua cale către o viaţă veşnică, ci faptul că încă din veşnicie, în înseşi natura Lui, „fiinţa creată este atrasă cu sine în viaţa lăuntrică a Treimii.” Lumea, ca un fel de „mare fiinţă,” este în realitatea ei iniţială deja un fel de a „patra persoană,” un al patrulea ipostas. Florenski vorbeşte mai acut şi mai vivid despre Înţelepciune mai mult decât a făcut-o Vladimir Soloviov. El vede revelaţia supremă a Înţelepciunii în Născătoarea de Dumnezeu, al cărei chip este cumva separat şi chiar umbreşte pe Fiul lui Dumnezeu. Destul de ciudat, „teodiceea” lui Florenski nu conţine nici un Mântuitor – lumea este cumva „justificată” fără El.

Cartea lui Florenski este instructivă şi semnificativă ca şi document psihologic şi ca şi o mărturie istorică. Este cât se poate de interesant că ea conţine mai multe pagini şi pasaje interesante. Totuşi, Florenski nu a fost capabil să ofere nimic mai mult decât un fel de mărturisire literară. Cartea este dramatică şi forţată – degaja lângoare şi melancolie. Florenski nu a început cu adâncurile Ortodoxei. Se pare că în lumea Ortodoxă a rămas un străin. Duhul lăuntric al cărţii lui este occidental, scris de un occidental care căuta mântuire în orient prin vise şi estetică. Tragedia romantică a culturii vestice a fost mai aproape şi mai inteligibilă de Florenski decât de problematica tradiţiei ortodoxe. Este cât se poate de caracteristic că în opera lui, el a înlocuit creştinsimul cu platonismul şi religiile arhaice. El a devenit pătruns de studiul ocultului şi a magiei. Subiecte ca Du Prel, Dionisie şi folclorul rus au reprezentat temele date studenţilor lui pentru dizertaţie. Pentru titlu de masteratul lui în teologie el a propus o traducere adnotată a lui Iambilicus. În 1922 el a publicat o nouă carte prosperă pentru noua carte, Palori de lumină: schiţele unei metafizici concrete. Cu greu putea rezolva aceasta ca fiind munca unui filosof creştin. Nu a fost publicată niciodată.

După cum frecvent se putea problema în romantismul recent, Florenski a creat o combinaţie originală de estetism şi mistică naturală. În el nu putem găsii nici un fel de dezvoltare genuină de idei, ci mai mult o zădărnicie a muncii estetice. Berdiaev a crezut pe bună dreptate că oamenii care nu cred în Înţelepciune dar nu în Hristos, nu pot discerne realitatea.” El vorbea de Block şi alţi simbolişti, dar acest fel de lucru nu ar fi putut fi spus de Florenski şi chiar şi de Soloviov. Un astfel de experiment religios a fost obscurizat fără nici o îndoială de o dualitate perplexă a gândurilor şi sentimentelor prin confuzia unui fel de fascinaţie erotică. O seducţie estetică, la fel ca şi cea monahală, se pare că a ispitit teologia rusă şi cartea lui Florenski se pare că a fost unul dintre cele mai bune simptoame de ispitire.



Yüklə 1.64 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azrefs.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin