Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu




Yüklə 2.5 Mb.
səhifə1/34
tarix01.05.2016
ölçüsü2.5 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   34
Seria de literatură universală a BIBLIOTECII POLIROM este coordonată de Denisa Comănescu.

Vladimir Nabokov, Ada or Ardor: A Family Chronicle

Copyright © 1969 by Dmitri Nabokov

Notes copyright © 1970 by Vladimir Nabokov

Published by arrangement with the E state of Vladimir Nabokov.

AII rights reserved, including the right of reproduction in whole or

in part in any form.

© 2004 by Editura POLIROM pentru prezenta traducere



www.polirom.ro

Editura POLIROM

Iaşi, B-dul Carol I nr. 4, P.O. Box 266, 700506

Bucureşti, B-dul I.C. Brătianu nr. 6, et. 7, P.O. Box 1-728, 030174



Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:

NABOKOV, VLADIMIR



Ada sau ardoarea: o cronică de familie I Vladimir Nabokov;

trad. de Horia Florian Popescu - Iaşi: Polirom, 2004

592 p., 20 cm - (Biblioteca Polirom. Clasicii modernităţii)

ISBN: 973-681-667-2

I. Popescu, Horia Florian (trad.)

821.111(73)-31=135.1

Printed in ROMÂNIA

Vladimir Nabokov

Ada sau ardoarea

O cronică de familie

Traducere de Horia Florian Popescu







































































































































POLIROM













2004


Vladimir Vladimirovici Nabokov s-a născut pe 23 aprilie 1899 la Sankt Petersburg într-o familie foarte cultivată. în 1919, Nabokovii sînt nevoiţi să emigreze. Tatăl scriitorului este ucis de un fanatic rus în 1922, la Berlin. Vladimir Nabokov a primit o educaţie îngrijită, ajungînd să stăpînească impecabil germana, franceza şi engleza. Studiază limbile slave şi romanice la Trinity College din Cambridge pînă în 1922. Apoi locuieşte la Berlin (1923-1937) şi Paris (1937-1940), scriind cu fervoare, în rusă, opt romane, zeci de povestiri, sute de poeme şi cîteva drame. în 1925 se căsătoreşte cu Vera Slanim. îşi întreţine familia din traduceri, lecţii de engleză şi tenis, precum şi ca autor de cuvinte încrucişate în rusă şi analist de şah. în 1940 pleacă în America, de teamă să nu fie trimis într-un lagăr de concentrare. Predă la Universităţile Wellesley, Harvard şi Stanford. între 1948 şi 1959 este profesor de literatura rusă la Corneli University. Pasionat de entomologie, Nabokov descoperă în 1944 o (sub) specie de fluture care-i va purta numele: Lycaeides melissa samuelis Nabokov. Nabokov a tradus în engleză Evghenii Oneghin de Puşkin şi Un erou al timpului nostru de Lermontov. Este autorul mai multor lucrări de critică literară, dintre care studiul despre Gogol (1944) este foarte impor­tant pentru înţelegerea artei sale. Din seria rusă a scrierilor lui Nabokov, publicate sub pseudonimul V. Sirin, fac parte romanele Maşenka (1926), Rege, damă, valet (1928), Apărarea Lujin (1930), Camera obscură (1932), Disperare (1934), Darul (1937), Invitaţie la eşafod (1938). După stabilirea în Statele Unite, începe strălucita sa carieră de romancier în limba engleză. Publică: Adevărata viaţă a lui Sebastian Knight (1941), Bend Sinister (1947), Lolita (1955), Pnin (1957), Foc palid (1962, roman în versuri, cu adnotări), Ada sau ardoarea (1969), Lucruri transparente (1972) şi Ia priviţi la arlechini (1974). în 1967 îi apare volumul autobiografic Vorbeşte, memorie.

Nabokov a primit National Book Foundation Medal. Moare la Montreux, în 1977.

Unanim considerat o capodoperă a prozei americane din a doua jumătate a secolului XX, romanul Ada sau ardoarea : o cronică de familie (1969) este povestea de dragoste dintre adolescenţii Van Veen şi Ada Veen. Dragostea precoce, vijelioasă, incestuoasă - Ada şi Van sînt veri primari (dar au acelaşi tată, pe Demon Veen) - se consumă la Palatul Ardis şi în parcul acestuia, un fel de Eden de care cei doi adolescenţi cu apetit sexual, imaginaţie şi inteligenţă ieşite din comun se îndepărtează treptat, pentru a se reuni, apoi, spre bătrîneţe.

De acelaşi autor, în colecţia „Biblioteca Polirom" au apărut roma­nele Lolita (2003), Glorie (2003) şi Invitaţie la eşafod (2003).



pentru Vera
ARBORELE GENEALOGIC




Prinţul Vseslav Zemski căsătorit în 1770 cu (1699-1797)

Prinţesa Sofia Temnosinii

(1755-1809)






1 Peter

(1772-1832)



1 Olga

(1773-1814)






căsătorit în 1824 cu

căsătorită în 1793 cu




Mary O'Reffly

(1806-1850)



Erasmus Veen

(1760-1852)






1 Daria (Dolly)

(1825-1870)



r~ "~i

Dedalus Ardelion

(1799-1883) (1800-1848)






căsătorită ta 1840 cu

căsătorit în 1837 cu căsătorit cu




Ivan Durmanov

(1801-1872)



Contesa Irina Garin Mary Trninbell

(1820-1838) (7-1849)



r™

Ivan

(1842-1862)



1 1 Marina Aqua

(1844-1900) (1844-1883)



1 1 Demenţii (Demon) Daniel

(1838-1905) (1838-1893)






căsătorită în 1871 cu căsătorită în 1869 cu

căsătorit în 1869 cu căsătorit în 1871 cu




Daniel Veen Demenţii Veen

Aqua Durmanov Marina Durmanov







1 1 1 Ivan (Van) Adelaida (Ada) Lucinda

(1870-) (1872-) (Lucette) căsătorită în 1893 cu (1876-1901)







Andrei Vinelander

(1865-1922)



în afară de domnul şi doamna Oranger, cîteva personaje pasagere şi un număr de cetăţeni neamericani, toate persoanele menţionate în această carte cu numele lor real au decedat.

(Editorul american)



CD

„Toate familiile fericite sînt mai mult sau mai puţin deosebite; toate familiile nefericite sînt mai mult sau mai puţin asemă­nătoare" spune un scriitor rus de primă mărime la începutul unui roman celebru {Anna Arkadievici Karenina, transfigu­rat în engleză de R.G. Stonelower, Mount Tabor Ltd., 1880). Afirmaţia n-are multe legături - sau aproape nici una - cu povestirea ce va fi depănată acum, o cronică de familie a cărei primă parte se apropie mai mult de altă operă a lui Tolstoi, Detstvo i otrocestvo (Childhood and Fatherland, Pontius Press, 1858).

Daria („Dolly") Durmanov, bunica lui Van pe linie maternă, era fiica prinţului Peter Zemski, care ocupase postul de guvernator al provinciei americane Bras d'Or, situată în nord-estul ţării noastre imense şi pitoreşti, şi se căsătorise în 1824 cu Mary O'Reilly, o irlandeză mondenă. Dolly, sin­gurul copil la părinţi, născută în Bras, s-a căsătorit în 1840, la frageda şi zburdalnica vîrstă de cincisprezece ani, cu generalul Ivan Durmanov, comandantul fortăreţei Yukon şi paşnic gentilom de provincie, cu moşii în Severn Tories (Severnîe Territorii), protectoratul mozaicat numit chiar şi acum cu tandreţe Estotia „rusească", care se îmbucă grano-blastic şi organic cu Canadia „rusească" sau, altfel spus, cu Estotia „franceză", unde coloniştii francezi, precum şi cei veniţi din Macedonia şi Bavaria, se bucură de o climă fericită sub drapelul nostru cu stele şi dungi.

Totuşi, moşia preferată a familiei Durmanov rămînea Raduga, situată nu departe de burgul cu acelaşi nume, dincolo de Estotilandul propriu-zis, în spaţiul atlantic al con­tinentului, fîşia dintre eleganta Kaluga din New Cheshire,



11

S.U.A., şi nu mai puţin eleganta Ladoga, Mayne, unde soţii Durmanov îşi aveau casa şi unde se născuseră cei trei copii ai lor: un fiu care murise tînăr şi celebru şi o pereche de gemene nărăvaşe. Dolly moştenise frumuseţea şi firea mamei sale, dar şi predispoziţia ereditară pentru gusturi excentrice şi nu rareori deplorabile, reflectate bine, de pildă, în numele date fiicelor sale: Aqua şi Marina („De ce nu Tofana?" se minuna generalul bonom şi înzestrat sur-royal cu o mîndreţe de coarne, rîdea stăpînit, săltîndu-şi burta, apoi încheia tuşind discret, pentru a sugera detaşarea - o detaşare simulată, fiindcă se temea de izbucnirile de furie ale nevestei sale).

Pe 23 aprilie 1869, sub o burniţă subţire şi caldă, în Kaluga, oraşul înverzit, Aqua, în vîrstă de douăzeci şi cinci de ani şi chinuită de obişnuita ei migrenă de primăvară, s-a măritat cu Walter D. Veen, un bancher din Manhattan de veche obîrşie anglo-irlandeză, care întreţinuse mult timp o legătură amoroasă pătimaşă cu Marina, legătură ce avea să fie reluată cu intermitenţă la puţin timp după aceea. în cursul anului 1871, Marina s-a măritat cu vărul primar al primului ei iubit, care se numea tot Walter D. Veen şi era un tip cam la fel de bogat, dar mult mai obtuz.

„D"-ul din numele soţului Aquaei venea de la Demon (o variantă a lui Demian sau Dementius) şi rudele sale aşa îi şi spuneau. în societate era cunoscut ca Raven Veen, Veen Corbul, sau, simplu, Dark Walter, Walter cel Negru, ca să fie diferenţiat de soţul Marinei, Durak Walter, Walter Prostul -sau, mai simplu, Red Veen, Veen Roşcovanul. Demon avea o pasiune dublă - colecţiona vechi maeştri ai picturii şi amante tinere. De asemenea, îi plăceau calambururile celor de vîrstă mijlocie.

Mama lui Daniel Veen se trăgea din familia Trumbell, iar el era înclinat să explice pe larg - dacă nu-1 abătea de la subiect vreun cîrcotaş înrăit - felul în care, în cursul istoriei americane, un „bull" englez a devenit un „beli" în Noua Anglie. Oricum, el „intrase în afaceri" înainte de treizeci de ani şi ajunsese, cu destule opinteli, negustor de lucrări de artă în Manhattan. Nu se pricepea la pictură - cel puţin la început -, nu avea vocaţie pentru nici un fel de negustorie şi nu avea de ce să zdruncine cu urcuşurile şi coborîşurile unui ,job" averea solidă moştenită de la o serie de Veeni

12

mult mai pricepuţi şi mai temerari. Recunoştea deschis că viaţa în mijlocul naturii nu-1 atrăgea defel şi, de aceea, petrecuse doar de cîteva ori sfîrşitul de săptămînă la Ardis, conacul lui magnific de lîngă Ladore, unde avusese mare grijă să stea doar la umbră. îşi trăise o parte a copilăriei la o altă proprietate din nord, de pe Lacul Kitej, lîngă Luga, pe care însă ulterior n-o mai vizitase decît rareori. Practic, proprietatea de lîngă Luga era constituită dintr-o întindere enormă de apă, nefiresc de dreptunghiulară, dar destul de naturală, pe care cîndva un biban o traversase în diagonală în jumătate de oră (îl cronometrase). Proprietatea aceasta o deţinea în asociere cu vărul său, pescar pasionat în tinereţe.

Viaţa erotică a bietului Dan n-a fost nici complicată, nici frumoasă, dar, nu se ştie cum (el a uitat repede împreju­rările, aşa cum uiţi măsurile şi preţul unui pardesiu pe care ţi l-ai dorit foarte mult după ce l-ai purtat din cînd în cînd cel puţin cîteva sezoane), s-a îndrăgostit - foarte convenabil -de Marina, cu a cărei familie se cunoscuse cînd mai aveau moşia Raduga (vîndută mai tîrziu domnului Eliot, om de afaceri evreu). într-o după-amiază din primăvara lui 1871, Dan i-a cerut Marinei mîna în liftul din prima clădire cu unsprezece etaje din Manhattan. Liftul urca şi cererea i-a fost respinsă cu indignare cînd maşinăria s-a oprit la etajul şapte (Jucării). A coborît singur şi, ca să-şi aline durerea, a pornit în direcţia opusă celei urmate de Fogg, într-o triplă călătorie anti-Fogg în jurul globului, adoptînd de fiecare dată, asemenea unei copii însufleţite, acelaşi itinerar. în noiembrie 1871, în timp ce-şi făcea planuri pentru seară cu acelaşi cicerone rău mirositor, dar amabil, îmbrăcat într-un costum cafe-au-lait - ciceronele pe care îl mai angajase de două ori la acelaşi hotel genovez -, aerograma de la Marina (expediată cu întîrziere de o săptămînă via biroul lui din Manhattan, unde o secretară nouă o clasificase din neaten­ţie într-un sertar ultrasecret cu eticheta RE AMOR) a sosit pe o tăviţă de argint. Marina îi spunea că îl aşteaptă să se întoarcă în America şi să se mărite cu ea.

Potrivit suplimentului de duminică al unui ziar care de-abia începuse să publice pe pagina destinată benzilor dese­nate Goodnight Kids şi Nicky and Pimpernella (încîntători fraţi vitregi care dormeau împreună într-un pat îngust),



13

aventuri desenate dispărute de mult - suplimentul supra-vieţuise împreună cu alte hîrţoage în mansarda Palatului Ardis -, cununia Veen-Durmanov a fost oficiată în 1871, de ziua Sfintei Adelaida. După doisprezece ani şi vreo opt luni, doi copii goi puşcă, unul cu părul negru şi trupul bronzat, celălalt cu părul negru şi pielea albă ca laptele, aplecaţi în fasciculul fierbinte de lumină solară ce pătrundea pieziş prin fereastra lucarnei sub care se aflau cutiile de carton prăfuite, au ajuns întîmplător să confrunte data aceea (16 decembrie 1871) cu o altă dată (16 august, din acelaşi an), mîzgălită anacronic cu scrisul Marinei pe colţul unei fotografii profe­sioniste (într-o ramă de pluş de culoarea zmeurei, plasată pe masa de scris din biblioteca soţului ei), identică în toate detaliile cu reproducerea din ziar - inclusiv capătul voalului ectoplasmic al miresei, din care o parte fusese dus de o briză din tinda bisericii peste pantalonii mirelui. Pe 21 iulie 1872, la Ardis, reşedinţa din ţinutul Ladore a tatălui prezumtiv, s-a născut o fată şi, din pricina unor raţiuni mnemonice obscure, a fost înregistrată sub numele de Adelaida. Pe 3 ianuarie 1876 a venit pe lume o altă fată, de data asta cu certitudine fiica lui Dan.

Pe lîngă această veche secţiune ilustrată a stupidei publi­caţii Kaluga Gazette, care continuă să apară, şugubăţii noştri Pimpernel şi Nicolette au găsit în acelaşi atic o cutie rotundă ce conţinea ceea ce s-a dovedit a fi (potrivit lui Kim, băiatul de la bucătărie, aşa cum se va înţelege mai tîrziu) o bucată enormă de microfilm făcut de globe-trotter, cu bazaruri pito­reşti, mulţi heruvimi pictaţi şi băieţei pişîndu-se care reapă­reau de trei ori, surprinşi din unghiuri diferite, în nuanţe diferite ale filmului heliocolor. Fireşte, cînd începi să-ţi înte-meiezi o familie, nu e deloc recomandabil să expui anumite scene interioare (precum scenele de grup din Damasc, unde protagoniştii erau el şi un arheolog din Arkansas, fumător înrăit de trabucuri, cu o cicatrice fascinantă pe partea fica­tului, trei curve grase şi prematura dropică a bătrînului Archie, cum zicea, în glumă, al treilea membru masculin al petrecerii, o bomboană de britanic). Totuşi, cea mai mare parte a filmului, însoţită de însemnări pur faptice, uneori greu de localizat - din cauza semnelor de carte nesigure sau derutante lăsate în cele cîteva ghiduri împrăştiate în

14
jur -, a fost proiectată de Dan de mai multe ori pentru mireasa lui în timpul instructivei lor luni de miere, petre­cută în Manhattan.

Dar cea mai preţioasă descoperire a celor doi puştani provenea dintr-o altă cutie de carton, care se plasa într-un strat mai vechi al trecutului. Era un mic album verde, cu flori lipite cu grijă, pe care Marina le culesese sau le obţi­nuse în alt mod la Ex, o staţiune montană nu departe de Brig, în Elveţia, unde stătuse înainte de căsătoria ei, locuind de obicei într-o cabană închiriată. Primele douăzeci de pagini erau împodobite cu plante mici, culese la întîmplare în august 1869 pe povîrnişurile de deasupra cabanei, în parcul Hotelului Florey sau în grădina sanatoriului din apropiere („căsuţa mea ca o nucă", cum îl poreclise sărmana Aqua, sau „Căminul", cum îl identifica ipocrită Marina în notele ei despre localitate). Paginile introductive nu prezentau mare interes botanic sau psihologic, iar ultimele pagini, vreo cinci­zeci, rămăseseră goale, dar partea mediană, cu o vizibilă scădere a numărului de specimene, s-a dovedit a fi o mică melodramă obişnuită, interpretată de duhurile florilor moarte. Exemplarele se aflau pe o parte a foii, cu notele Marinei Dourmanoff (sic) en regard.



Ancolie Bleue de Alpes, Ex en Valais, 1.IX.'69. De la un englez din hotel. „Căldăruşă albastră de munte, culoarea ochilor tăi."

Eperviere auricule. 25.X/69, Ex, ex dr. Lapiner, din gră­dina alpină înconjurată de zid.

Frunză aurie [de ginkgo]: căzută din cartea Adevărul despre Terra, pe care Aqua mi-a dat-o înainte de a se întoarce la Căminul ei. 14.XII.'69.

Floare-de-colţ artificială, adusă de noua mea infirmieră împreună cu un bilet de la Aqua, în care-mi scria că e dintr-un Pom de Crăciun jnizernoe şi bizar" de la Cămin. 25.XII/69.

Petală de orhidee, una dintre cele nouăzeci şi nouă de orhidee, dacă vreţi, trimisă mie ieri, prin Poşta Specială, c'est bien le cas de le dire, de la Vila Armina, Alpii Maritimi. Am pus deoparte zece pentru Aqua, să le ducă la Căminul



15

ei. Ex en Valais, Elveţia. „Ningînd în globul de cristal al Sorţii", cum spunea el de obicei. (Data ştearsă.)



Gentiane de Koch, rară, adusă de lapocika [dragul] de Lapiner din al său ,gentiarium mut" 5.1.1870.

[pată albastră de cerneală, care a luat întîmplător formă de floare, sau o ştersătură bine făcută, cu un stilou cu vîrf din pîslă] Compliquaria compliquata var. aquamarina. Ex, 15.1.70.

Floare fantezistă din hîrtie, găsită în poşetă la Aqua. Ex, 16.11.1870, confecţionată de un coleg-pacient de la Căminul care nu mai este al ei.

Gentiana verna (printaniere). Ex, 28.111.1870, de pe pajiş­tea cabanei infirmierei mele. Ultima zi aici.

Cei doi tineri descoperitori ai acelei comori stranii şi dezgustătoare au comentat-o astfel:

„Deduc", spuse băiatul, „trei fapte importante: că încă necăsătorita Marina şi sora ei măritată au iernat în mon lieu de naissance, că Marina 1-a avut pe propriul ei dr. Krolik, pour ainsi dire, şi că orhideele fuseseră trimise de Demon, care prefera să rămînă pe ţărmul mării, străbunica lui albastră, albastră-întunecată".

„Pot adăuga", spuse fata, „că petala provine de la banala orhidee fluture, că mama era şi mai smintită decît sora ei şi că floarea de hîrtie scoasă atît de elegant din discuţie e reproducerea perfect recognoscibilă a sănişoarei de început de primăvară, pe care anul trecut, în februarie, am văzut-o răspîndită din belşug pe dealurile din zona de coastă a Californiei. Dr. Krolik, naturalistul locului, cel la care te-ai referit tu, Van, aşa cum s-ar fi exprimat Jane Austen ca să insereze rapid o informaţie în naraţiune (ţi-1 aminteşti pe Brown, nu-i aşa, Smith?), a stabilit că specimenul pe care l-am adus de la Sacramento la Ardis e laba-ursului, dragul meu, nu laba mea ori a ta ori a florăresei stabiene - aluzie pe care tatăl tău, care e şi al meu, după cum susţine Blanche, ar înţelege-o dintr-un foc" (pocnitură americană din degete). „O să-mi fii recunoscător", continuă ea, îmbrăţişîndu-1, „că nu-i pomenesc numele ştiinţific. Apropo, piciorul celălalt - le Pied de Lion din acel biet pomuleţ de Crăciun, creţişoara -,

e făcut de aceeaşi mînă, ce i-ar putea aparţine unui băiat chinez foarte bolnav, venit tocmai de la Barkley College".

„Bravo ţie, Pompeianella (tu ai văzut-o cum îşi presară florile în unul din albumele unchiului Dan, dar eu am ad­mirat-o vara trecută într-un muzeu din Napoli). Bun, nu crezi, fetiţo, că ar trebui să ne punem din nou şorturile şi cămăşile, să coborîm şi să îngropăm sau să ardem imediat albumul? Am dreptate?"

„Ai", răspunse Ada. „Distruge şi uită. însă pînă la ceai mai e o oră."

Re-aluzia la albastru întunecat a rămas necomentată.

Numele prinţului Ivan Temnosinii, fost vicerege al Estotiei, tatăl prinţesei Sofia Zemski, stră-străbunică a celor doi copii, (1755-1809) şi descendent direct al cîrmuitorilor iaroslavi din vremurile pre-tătare, era un nume vechi de un mileniu şi însemna în rusă „albastru închis". întîmplător, Van era imun la fiorii somptuoşi ai conştiinţei genealogice şi indife­rent la faptul că nătărăii atribuie snobismului atît semeţia, cît şi fervoarea. Totuşi, nu putea să nu se simtă mişcat esteticeşte de fundalul de catifea pe care putea să-1 vadă întotdeauna prin frunzişul negru al arborelui său genealogic ca pe un cer de vară omniprezent şi consolator. în ultimii ani nu mai fusese în stare să-1 recitească pe Proust (aşa cum nu izbutise să se mai bucure niciodată de parfumul de eucalipt al aluatului turcesc) fără un val acut de supra­saturaţie şi o arsură de perplexitate în adîncul inimii. Chiar şi aşa, pasajul său purpuriu preferat a rămas cel legat de numele „Guermantes", cu a cărui culoare ultramarinul lui, aflat în vecinătate, se contopea în prisma minţii sale, gîdi-lînd plăcut vanitatea artistică a lui Van.

Culoare? Cu loare sau cu cine? Cam stîngaci. Refor-mulează! (notă marginală, cu scrisul de dată recentă al Adei Veen).































































  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   34


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azrefs.org 2016
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə