Gabriel liiceanu




Yüklə 253.16 Kb.
səhifə1/5
tarix29.04.2016
ölçüsü253.16 Kb.
  1   2   3   4   5

DESPRE URĂ
Gabriel Liiceanu — Studii de filozofie şi filologie clasică la Universitatea din Bucureşti. Bursier al fundaţiei Alexander von Humboldt. Profesor de filozofie la Universitatea din Bucureşti. Director al Editurii Humanitas.

Scrieri — Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii (Univers, 1975; Humanitas, 1994,2005); încercare în politropia omului şi a culturii (Cartea Românească, 1981); ediţia a Ii-a, cu titlul Om şi simbol. Interpretări ale simbolului în teoria artei şi filozofia culturii (Humanitas, 2005); jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă (Cartea Românească, 1983; Humanitas, 1991, 1996, 2004, 2005); Le Journal de Păltiniş (La Decouverte, Paris, 1998); Păltiniş Diary (CEU Press, Budapesta şi New York, 2000); Dziennik z Păltinişu. Pajdeja jako model w kulturze humanistycznej (Pograznicze, Sejny, 2001); Epistolar (coautor şi editor: Cartea Românească, 1987; Humanitas, 1996); Apel către lichele (Humanitas, 1992, 1996); Cearta cu filozofia (Humanitas, 1992, 2005); Despre limită (Humanitas, 1994, 2004, 2007); De la limite. Petit trăite ă l'usage des orgueilleux (Ed. Michalon, Paris, 1997); Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran urmat de Apocalipsa după Cioran. Trei zile de convorbiri — 1990 (Humanitas, 1995); Hineraires d'une vie: E.M. Cioran suivi de Les continents de l'insomnie (Ed. Michalon, Paris, 1995); Apocalypsen enligt Cioran (Dualis Forlags, Ludvika, Suedia, 1997); Declaraţie de iubire (Humanitas, 2001); Uşa interzisă (Humanitas, 2002); Despre minciună (Humanitas, 2006).

Traduceri mai importante — Platon, Hippias Maior, Euthydemos, Phaidros; Martin Heidegger (în colaborare), Originea operei de artă, Repere pe drumul gândirii, Introducere în metafizică, Fiinţă şi timp.

Filme — Exerciţiu de admiraţie (în colaborare cu Constantin Chelba, 1991); Eugene Ionesco. Ultimul interviu, 1992; Apocalipsa după Cioran (în colaborare cu Sorin Ilieşiu, 1995).


GABRIEL LIICEANU

DESPRE URĂ
Coperta

IONUŢ BROŞTIANU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României LIICEANU, GABRIEL

Despre ură / Gabriel Liiceanu - Bucureşti: Humanitas, 2007

ISBN 978-973-50-1764-4

821.135.1-96

© HUMANITAS, 2007

EDITURA HUMANITAS

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România

tel. 021/317 18 19, fax 021/317 18 24

www.humanitas .ro

Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30,

fax 021/313 50 35, C.P.C.E. — CP 14, Bucureşti

Cuvânt înainte
Aceste pagini, ca şi în cazul textului Despre minciună, au fost prilejuite de o conferinţă „Microsoft" pe care am ţinut-o la Târgu Mureş, în ziua de 19 aprilie 2007. în dimineaţa acelei zile, în timp ce în aula Universităţii Petru Maior vorbeam despre „crima originară", despre genealogia urii şi despre intelectuali şi ură, în Parlamentul ţării se puseseră în mişcare procedurile de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Am început conferinţa spunând că nu pot fi cu totul întâmplătoare nici locul şi nici momentul în care ea se desfăşoară: „în martie 1990, ura dansa pe străzile oraşului dumneavoastră, după cum, în clipa în care vorbim, ura dansează pe băncile Parlamentului României. E greu să ne imaginăm un timp

------------ 7 ____________


şi un loc mai bun pentru a vorbi despre ură. Acest discurs devine, acum şi aici, o manieră intelectuală şi simbolică de a exorciza ura. înţelegându-i, pur şi simplu, mecanismele." Adevărul este că la subiectul acesta nu am ajuns întâmplător. De şase decenii în România se urăşte variat şi continuu. In România comunistă se ura din două direcţii: de sus în jos şi de jos în sus. Se ura din principiu. De sus în jos: era evident că guvernanţii unei ţări, care socoteau că populaţia este inaptă de libertate şi care o guvernau numai cu ajutorul minciunii şi terorii, o dispreţuiau şi o urau. Tot din principiu se ura şi de jos în sus, de vreme ce guvernanţii fuseseră impuşi cu forţa, iar alegerile se dovediseră o mascaradă. Apoi, când lucrul acesta a fost dat uitării şi când regimul comunist s-a instalat „pentru totdeauna", ura a început să se hrănească din umilirea cotidiană. Toată lumea era infantilizată: fiecare gest care alcătuia viaţa noastră stătea sub binomul „e voie" - „nu e voie". Aveai voie să spui asta, şi nu asta, aveai voie să vezi asta, şi nu asta,

----------- 8 -----------


aveai voie să mănânci asta, şi nu asta, aveai voie să te înmulţeşti atât, şi nu atât, aveai voie să te distrezi aşa, şi nu aşa. Patruzeci şi cinci de ani trăiţi în frustrare, mizerie şi frică transformaseră România într-un tărâm al urii. Sentimentul activ al urii - activ, la drept vorbind, doar la o parte din populaţie, cea care încă mai avea sentimente publice -poate explica, într-o măsură cel puţin, căderea lui Ceauşescu.

De 17 ani încoace, de la „revoluţia din decembrie 1989", lucrurile s-au schimbat şi totuşi cantitatea de ură acumulată în corpul societăţii româneşti pare să rămână intactă şi să se diversifice. în primul rând, pe un plan strict psihologic, în condiţiile în care resursele de creativitate se pot acum manifesta, reuşita faptei cuiva a ajuns să fie cântărită la noi prin cantitatea de ură pe care ea o stârneşte. Ura, aşadar, ca simptom al reuşitei. Lucrurile merg până într-acolo încât, „de dragul" urii, oamenii sunt dispuşi să facă orice, la limită să te împiedice să faci (chiar dacă astfel pierd odată cu tine), decât

----------- 9 ____________
să-ţi vadă numele aureolat şi isprava recunoscută public. Se ajunge astfel la „ura sinucigaşă", în care coechipierul preferă să te placheze decât să-ţi lase în seamă golul victoriei. Pe de altă parte, în plan social, ura care îşi are izvorul în cei 45 de ani de comunism pare inepuizabilă. Urăsc cei ce constată că persoanele care le-au schilodit vieţile şi destinele în comunism vor ca, după ce şi-au păstrat locurile, funcţiile şi atribuţiile puterii, să le organizeze iar, tot ei, vieţile şi destinele în noua societate. Aceştia din urmă, la rândul lor, îi urăsc pe cei care îi contestă şi care le periclitează, prin tresăririle lor periodice de indignare şi prin protestele lor mai mult sau mai puţin sistematizate, privilegiile, impunitatea şi puterea.

Pe acest fond, am socotit că o reflecţie asupra problemei urii este cât se poate de bine-venită: orice lucru înţeles poate fi mai lesne stăpânit. în acelaşi timp, este straniu să constaţi cât de puţin loc a acordat gândirea modernă unei chestiuni care face parte dintre trăsăturile înseşi ale modernităţii: de

----------- 10 -----------
la sfârşitul secolului XIX istoria omenirii se defineşte prin explozia periodică, simultană sau alternativă a patru feluri de ură: ura de clasă, de rasă, de naţiune şi ura religioasă. Gânditorul care a mers cel mai departe pe linia evaluării impactului urii în societatea modernă şi pe relaţia acesteia cu clasa intelectuală a fost Julien Benda. Căderea în uitare, dacă nu ignorarea sistematică, a cărţii sale La trahison des clercs (Trădarea cărturarilor), apărută în 19281, nu poate fi explicată, într-un secol al tuturor angajărilor vinovate, decât într-un singur fel: prin ea, cei mai mulţi intelectuali s-au văzut confruntaţi cu o imagine de sine deloc complezentă. Ei erau acuzaţi de a fi abdicat, de dragul „pasiunilor politice", de la menirea lor eternă: aceea de a apăra, peste vremi, valorile de adevăr, bine şi dreptate ale omenirii.

Când a scris cartea, Benda nu avea, aşa cum am avut-o noi desfăşurată retrospectiv, imaginea istoriei din secolul XX cu tot cortegiul atrocităţilor lui. Cu atât mai surprinzătoare, prin caracterul ei premonitiv, este

------------ 11 -----------
analiza sa. Paginile de faţă s-au construit în fond pe ideea centrală a cărţii lui Benda: „Secolul nostru va fi fost secolul organizării intelectuale a urilor politice". Am încercat, în textul conferinţei mele, să detaliez această idee, punând-o faţă în faţă cu ura şi cu crima originare, proprii lui Cain, şi să arăt, pe urmele lui Benda, ce eficacitate infinit mai mare are ura modernă faţă de cea biblică, care, nefiind dotată cu o ideologie, nu putea face din fiinţa umană echivalentul unei bombe cu neutroni, în speţă, cu vorbele lui Andre Glucksmann, o „bombă umană". Această bombă încărcată cu ură, de departe cel mai explozibil „material" imaginabil, a putut omorî în secolul trecut peste o sută de milioane de oameni şi, după semnele existente, potenţialul ei de a ucide este departe de a se fi epuizat. „Bomba cu ură", bomba fabricată din patimă umană şi dotată cu ideologie, este pesemne singura „armă globală", singura prin care specia umană va reuşi să îşi vină de hac.

------------ 12 ____________


în sfârşit, am încercat să văd care este raportul intelectualului cu ura după 1989 în România: cât de departe se află el, după ce a ieşit din comunism, de menirea sa eternă şi în ce condiţii mai poate ieşi el astăzi în piaţa publică, fără ca prin asta să ia automat parte la „organizarea intelectuală a urii"?
.............13................

I

Ce este ura? Disocieri şi definiţii

1

Ura „de pornire" şi ura de reacţie

Există mai multe feluri de ură? Şi dacă da, despre care anume vom vorbi noi astăzi?

Interesant este că atunci când vorbim despre ură mai toată lumea are în vedere ura aceea „urâtă", care urcă în noi din frustrări, invidii şi resentimente îndelung cultivate. Iar pentru faptul de a fi capabil de un sentiment atât de înjositor precum ura oricine e gata să te judece. Dar este oare acelaşi lucru să urăşti pe cineva pentru că, să spunem, arată într-un anume fel sau are o casă mai mare decât ai tu, cu să urăşti pe cineva pentru că, să spunem, ţi-a omorât

----------- 17 ___________

copilul sau ţi-a distrus destinul? Este oare acelaşi lucru să urăşti pe cineva „de moarte" (ceea ce înseamnă, uneori, chiar să ajungi să-i provoci moartea) pentru ceea ce el este sau pentru ceea ce are cu a urî pe cineva pentru răul pe care ţi 1-a făcut şi care ţi-a catas-trofat existenţa?

Ştiu foarte bine, o religie cum e creştinismul îţi va spune că orice ură este vinovată şi că un bun creştin nu are voie să urască pe nimeni şi pentru nimic. Nici pornind de la invidie, nici ca replică la răul suportat. Adevăratului creştin nu-i rămâne decât să se roage atât pentru cel care îl urăşte, cât şi pentru cel care i-a făcut răul. „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru...". Rugaţi-vă pentru învingător, pentru călău, pentru cel care, având puterea, o foloseşte pentru a face rău. Căci cel ce îţi face răul din ură te zgârie pe tine, dar se sfâşie pe el. Şi milă trebuie să-ţi fie, nu-i aşa?, de cel care se sfâşie, nu de cel zgâriat... Trebuie să ne fie milă de el, de biruitorul şi răufăcătorul nostru. Trebuie să-1 iertăm. El este marele chinuit şi marele

------------ 18 ------------


perdant. „M-am întâlnit zilele trecute pe stradă cu anchetatorul meu de la Jilava. Mi-a spus că fusese pensionat medical. Făcuse un atac cerebral. Trăgea un picior. Ca să câştige un ban în plus, se angajase vânzător la o tutungerie. Iar eu? Citeam, scriam şi tocmai îmi apăruse Despărţirea de Goethe..." Aţi recunoscut, sper, personajul care a teoretizat, la capătul a zece ani de domiciliu forţat şi şase de închisoare, această atitudine: Constantin Noica. Potrivit lui, călăul este, când se face socoteala finală, marele perdant. Să ne fie milă, aşadar, de călău. Să ne „îndurăm" de el. Victima, oricât de schingiuită, oricât de mutilată, se va fi descurcând cumva. Ba chiar ucisă fiind, se va fi găsind cineva care să ierte în numele ei.

în capitolul „Răzvrătirea" din Fraţii Kara-mazov, Ivan îi explică lui Alioşa de ce nu se poate împăca cu ideea creştină a armoniei finale, potrivit căreia, într-o bună zi, „când tăriile Cerului se vor deschide" şi când „judecăţile divine vor fi date pe faţă", sensul cumplitei suferinţe ce-i însoţeşte pe oameni

----------- 19 ___________
de-a lungul istoriei lor se va lămuri, şi victimele şi călăii se vor îmbrăţişa, prinşi în hora iertării generale. Ivan nu crede că acest lucru este firesc. Căci nimeni pe această lume, nimeni, spune el, nu poate ierta fapta călăului care şi-a torturat şi ucis victima. Pentru ca armonia finală să se poată instaura, este nevoie ca ea să fie precedată de o compensaţie, alta decât răzbunarea (care nu poate repara nicicum soarta celor care au murit în chinuri). „Din dragoste pentru omenire", spune Ivan, eu nu pot accepta nici împăcarea finală, nici gândul că cineva poate ierta în numele victimei, fie acest „cineva" chiar şi mama copilului torturat şi ucis. - Ei bine, răspunde Alioşa, există totuşi cineva care, nefăcând parte din această lume, a coborât totuşi în ea şi care, „dăruindu-şi sângele nevinovat pentru toţi şi pentru toate" a căpătat dreptul şi puterea de a ierta totul. Acest cineva este Isus Cristos. - Toată morala creştină este rezumată în această pagină din Dostoievski şi în această morală, după cum spuneam, orice formă de ură se dizolvă în

---- 20 ------------


oceanul iubirii şi iertării care se naşte odată cu venirea lui Dumnezeu în trupul Fiului său infinit suferitor.

Numai că în cazul nostru este vorba de altceva decât de problema urii în morala creştină. Eu vă propuneam să sesizăm ambiguitatea epistemologică a formulei „a nu putea să urăşti". înseamnă a nu putea să invidiezi şi, astfel, să ajungi la ură? Sau înseamnă a nu putea să reacţionezi la răul făcut de altul? Pusă în faţa acestor două întrebări, formula „a nu putea să urăşti" ne obligă să distingem între o „ură de pornire" şi o „ură de reacţie", prima având justificări psihice, dar nu morale, iar cea ele a doua ; având deopotrivă justificări psihice şi morale.

Un om ajunge să îl urască pe altul: pentru calităţi pe care el nu le are sau pentru un grad sporit al calităţilor pe care le au amândoi: inteligenţă, frumuseţe, avuţie, talent, reuşită, noroc etc. Urându-1, el îi vrea răul. Acest rău nu răspunde în nici un fel la vreun gest pe care cel urât 1-a făcut faţă de cel

------------ 21 ___________


care-1 urăşte. în acest caz, ura izvorăşte, „pură" şi univocă, dinspre cel ce urăşte în chip originar. El este singur cu ura sa. Pentru că nu-şi are precedentul în actul sau fapta celui urât, ura lui este ură „de pornire". Cel urât e victima pasivă a celui ce urăşte. El se pomeneşte urât „din senin". Nu se poate spune că, pentru a ajunge să fie urât, el a „întreprins" ceva la adresa celui care-1 urăşte şi, la drept vorbind, el nici nu înţelege, aflând de ura celuilalt, de ce anume este urât. Ura pe care el o suportă e ură nestârnită şi originară. Ea este generată strict psihologic. Se poate foarte bine ca cel urât să nici nu-1 cunoască pe „urătorul" său. Iar pentru că vizează răul celuilalt fără să aibă nici un temei în actul sau în fapta acestuia, „ura de pornire" este, în esenţa sa, profund imorală. Este imorală, tocmai în măsura în care nu are nici o justificare morală. La lumina zilei (şi nu în noaptea sufletului măcinat de îndelungi resentimente al celui ce urăşte), ea apare ca perfect gratuită în răutatea ei.

------------ 22 ___________


Un om ajunge să-1 urască pe altul pentru răul pe care acela i 1-a făcut. El consideră că răul pe care acum i-1 doreşte - sau cel pe care i-1 provoacă - este justificat ca replică la răul suportat. Răul dorit sau provocat în acest caz se naşte ca expresie a „urii de reacţie": cel ce urăşte o face în virtutea unui gest venit din afara sa, înfăptuit ca expresie a „urii de pornire", şi pe care el 1-a avut de suportat. Pentru a urî, el trebuie ca mai întâi să fi fost urât şi să fi suferit de pe urma acestei uri originare. Ura sa răspunde la ceva anume, iar cel urât acum e conştient de răul provocat şi apt, la limită, să-şi asume vina acestui rău. Spre deosebire de „ura de pornire", în „ura de reacţie" este vorba de o „poveste": cel urât şi „urătorul" său se cunosc, iar destinele lor se întretaie şi se definesc în această reciprocitate a urii. „Ura de reacţie", încercând să reaşeze lumea în echilibru, e o ură cu justificări morale.

în cele ce urmează vom avea în vedere în permanenţă „ura de pornire", ura învoal-tă, spontană, originară, născută din abisurile

----------- 23 -----------
de neant care există poate în orice fiinţă şi care, la limită, se satisface în aneantizare. O alegem pe aceasta, chiar dacă o cunosc mai puţin bine decât „ura de reacţie", pentru că aceasta este ura care face istorie şi pentru că pe ea, după cum urmează să vedem, a proliferat de-a lungul secolelor răul omenirii.

24
2



Despre „temperatura psihică" a fiinţei umane

Despre ură, atât cât s-a vorbit, s-a vorbit de obicei în pereche cu iubirea. Nu numai un presocratic, Empedocle, a aşezat universul pe o mecanică a Iubirii (Philia) şi a Urii (Neikos) si pe venirea lor alternativă la cârma lumii, dar chiar şi gânditorii moderni, fie că e vorba de fenomenologul Max Scheler2 sau Ortega y Gasset3, nu au putut vorbi despre iubire sau despre ură decât făcându-le să se oglindească una în alta.

E limpede că pe harta psihicului uman, alcătuită din gândire, voinţă şi sentimente, iubirea şi ura ocupă, pe teritoriul

----------- 25 -----------


sentimentelor, o regiune specială: cea a pasiunilor. Pasiunile sunt sentimente ajunse la o intensitate extremă, sentimente care au atins o formă paroxistică. în Dicţionarul de psihologie al lui Doron şi Parot4, pasiunea e definită ca o „mobilizare persistentă a energiei pentru a atinge un scop, neumbrită de nici un eşec sau dezminţire", iar clasicul psihologiei franceze, Theodule Ribot5, spune că pasiunea e pentru afectivitate ceea ce e ideea fixă pentru gândire.

Ortega y Gasset e însă cel care a făcut observaţia că, spre deosebire de gândire şi voinţă, care sunt lipsite de orice grad caloric (demonstrarea unei teoreme matematice, de pildă, nu mobilizează decât frigiditatea gândirii), pasiunile furnizează „temperatura psihică" a fiinţei umane.6 Ortega a vorbit de „temperaturile diferite" pe care le cunosc pasiunile şi le-a extins pe acestea de la indivizi la popoare, amintind, de pildă, de „frigul Greciei" şi „dogoarea Europei romantice".7 Cert este că numai pasiunile pot să încingă psihicul, pot să-1 aducă în stare de febră, să

_ 26 -----------
genereze mania platoniciană, „nebunia sacră" venită de la zei, aptă să împingă fiinţa umană către gesturile extreme ale creaţiei şi distrugerii.8 în Apocalipsă, într-unui dintre mesajele trimise de Isus, prin gura lui Ioan, celor şapte Biserici (comunităţi creştine) din vestul Asiei Mici, moartea spirituală este echivalată cu temperatura indecisă, mediocră, cu ceea ce este „căldicel", chliaros („tepidus", în latină), adică nici „rece", zestos („frigidus"), nici „fierbinte", psychros („calidus"). Iar cine este doar „căldicel" nu va fi primit în Duhul lui Dumnezeu, ci va fi „vărsat din gura sa" (eme-thenai ek tou stâmatos mou, „evomere ex ore meo"): „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, dacă ai fi rece sau fierbinte! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici fierbinte, am să te vărs din gura mea" {Apocalipsă, 3,15-16) 9.

Am putea astfel spune că, dacă iubirea are fierbinţeala „aurului curăţit prin foc" (Apocalipsă, 3,18), ura este focul negru, clocotul sumbru al spiritului uman.

----------- 27 ___________
3

Iubirea şi ura ca rezolvări emoţionale

ale întâlnirii cu altul.

Naşterea urii

prin neputinţa de a iubi

Tot timpul vieţii, fie că ştim sau nu, ne comparăm cu ceilalţi. Ce poziţie ocup pe lume în raport cu cei pe care viaţa mi-i scoate în cale? Sau, de ce nu, cu cei care nu mai sunt în viaţă, dar care au înfăptuit ceva în acelaşi domeniu în care lucrez şi eu? Ne comparăm cu viii, ne comparăm cu morţii, ba ne comparăm chiar, din clipa în care ne proiectăm în posteritate, cu cei care vor veni după noi.10 Câtă vreme suntem, cu vorbele lui Heidegger, Mitsein, „fiinţă laolaltă", sau Miteinandersein, „fapt-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul", pe scurt „fiinţă comunitară", ne



----------- 28 -----------
oglindim fără încetare unii în alţii. în § 27 din Fiinţă şi timp, Heidegger vorbeşte despre „şinele impersonal" (Manselbst), despre „impersonalul «se»" (Man) şi despre „şinele cotidian" (alltăgliches Selbstsein), adică despre chipul comun pe care îl capătă fiecare dintre noi în viaţa de zi cu zi în măsura în care împrumută gesturile, opţiunile, gusturile, modul de a gândi şi acţiona ale celorlalţi. Viaţa noastră este de fapt o contaminare perpetuă rezultată din „frecarea" continuă de ceilalţi, la capătul ei pândind figura-robot a celor care suntem în viaţa noastră de zi cu zi.

Numai că procesul permanent de nivelare şi de unificare mediană este însoţit şi de altul, pe care Heidegger îl numeşte de „distanţare" (Abstăndigkeit). Cum mă deosebesc de ceilalţi? Această obsesie concuren-ţială este o formă a grijii noastre neauten-tice, o formă a „căderii" în trăirea neautentică a fiinţei mele comunitare. Căci grija obsesivă pentru „distanţare" nu este a unei individualităţi care îşi scrutează posibilităţile

------------ 29 ___________
în vederea dobândirii unui eu autentic, ci a unei supremaţii impure pe câmpul de luptă al sinelui cotidian. „Dasein-ul - spune Hei-degger - prins în faptul-de-a-fi-unul-laolal-tă-cu-celălalt este hărţuit de grija de a păstra mereu această distanţă între el şi ceilalţi, chiar dacă nu e conştient de asta."" Iar „grija de a păstra distanţa" ia fie forma recuperării distanţei, în cazul în care rămân în urma celorlalţi, fie, dacă sunt mai presus de ceilalţi, a strădaniei de a păstra această distanţă.

Dacă rabat „situaţia existenţială" asupra problemei iubirii şi urii, trebuie să văd cum mă comport când am de recuperat o distanţă şi când, comparându-mă cu celălalt, constat că mă confrunt cu calităţi care îmi sunt superioare; sau când, comparându-mă, mă întâlnesc cu calităţi egale şi, deci, nu pot să-1 menţin pe celălalt în inferioritate. Celor două situaţii existenţiale de „distanţare" le corespund doar două moduri de rezolvare emoţională: ori îl admir pe cel egal cu mine sau superior mie, şi termin

----------- 30 ___________
prin a-1 iubi; ori îl invidiez temeinic şi adânc şi termin prin a-1 urî. întâlnirea cu egalul sau superiorul sfârşeşte fie în iubire trecând prin admiraţie, fie în ură trecând prin invidie. Numai înăuntrul acestor parametri ai Dasein-ului ca Mitsein poate prolifera ura, şi numai atunci când macazul distanţării nu ne orientează emoţional, de la bun început, către iubire. Altfel spus, nu se pune problema urii câtă vreme celălalt este evaluat ca inferior. în Dincolo de bine şi de rău (§ 173), Nietzsche a exprimat exact şi lapidar acest lucru: „Nu poţi urî câtă vreme nu dai doi bani pe cineva. Ca să-1 urăşti, trebuie să-1 consideri egal cu tine sau mai presus de tine". Interesant este felul în care rezolvă Goethe problema heideggeriană a „distanţării" în direcţia iubirii. El spune: „în faţa calităţilor deosebite ale altuia nu există alt mijloc de salvare decât iubirea". Goethe sugerează că e „mai rentabil" să iubeşti, iar „salvarea" în acest caz este, evident, una din infernul urii. De aici rezultă că ura nu se instalează decât prin handicap

----------- 31 -----------


afectiv, prin neputinţa funciară a cuiva de a rezolva situaţia existenţială a distanţării în direcţia iubirii. Pe scurt spus, ura se naşte din neputinţa de a iubi, deşi, în termeni de economie sufletească, rezultă limpede că soluţia iubirii este „mai rentabilă" decât' cea a urii.

Interesantă este observaţia lui Scheler potrivit căreia rezolvarea afectivă a întâlnirii cu altul este precedată adesea de un soi de bâlbâială de atitudine sau de incertitudine emoţională, de un moment în care, ajunşi în răscrucea distanţării şi a acompaniamentului ei afectiv, ezităm în privinţa direcţiei de urmat. „Există întotdeauna în viaţa oamenilor însemnaţi perioade critice în care intenţia de dragoste şi invidia faţă de alţii, pe care trebuie să-i aprecieze datorită marilor calităţi, îi copleşesc alternativ, într-un mod încă labil, şi abia mai târziu se fixează una sau alta."12 în fond, putem spune, simplificând, că naturile „bune" şi cele „rele" se aleg la capătul fiecărei comparaţii cu celălalt: cei buni termină prin a admira şi a

----------- 32 -----------
iubi ce le este superior sau egal, cei răi, prin a invidia şi a urî. Trebuie să am în mine „intenţia de dragoste" pentru a mă bucura de reuşita altuia şi trebuie să fiu, prin chiar alcătuirea mea, deschis spre ură ca să mă bucur de nereuşita lui.

într-o comunitate atomizată şi dezbinată, în care admiraţia e pe cale de dispariţie, reuşita cuiva nu mai poate fi evaluată în termeni pozitivi. în aceste condiţii, ura e cea care devine automat un simptom al reuşitei. Altfel spus, eşti urât, deci exişti. în Uşa interzisă există o notaţie în acest sens care, în loc să-şi piardă actualitatea odată cu trecerea timpului, devine din ce în ce „mai actuală":

„Cu cât ura care se strânge în jurul tău e mai mare, cu atât sensul vieţii tale e mai bine conturat. [...] Adevărul este că bine, plin şi variat nu se trăieşte decât în societăţile în care se urăşte mult. Fericirea este indisociabilă de ura pe care o stârneşti şi de gândul liniştitor că, prin ceea ce ai făcut, ai lovit just. Din acest punct de vedere în România se trăieşte bine. Dacă e adevărat că orice «ură de moarte» întâlneşte la capătul ei triumful cuiva, atunci la noi poţi să

------------ 33 ____________


obţii lesne apoteoza: în fiecare zi se va găsi cineva care să te urască de moarte pentru ceea ce faci şi fiecare zi devine astfel un triumf la îndemână."13
34
4

Naşterea urii prin mecanismul

de jefuire genetică

şi prin uzurpare de statut

O calitate pe care mi-o doresc o descopăr la altul. O reuşită la care năzuiesc aparţine altuia. Un destin pe care-1 râvneam este al altuia. Mă consider jefuit de calitatea aceea, de reuşita aceea, de destinul acela. îl urăsc pe cel care are parte de ele, de vreme ce consider că un pur accident le-a împiedicat să fie ale mele. Faptul că le doresc cu ardoare este un argument suficient pentru a mă simţi deposedat de ele şi îndreptăţit deopotrivă să-1 urăsc pe cel care le are „în locul meu". O adevărată prăpastie se cască între aproprierea iluzorie a calităţii, reuşitei sau

----------- 35 ------------
destinului aceluia (însuşite, toate, într-o manieră fantasmatică) şi faptul că în realitate eu nu le posed defel. Nu neputinţa mea funciară o pun în discuţie, întemeiată pe limitele înzestrării mele, ci nedreptatea „cosmică" pe care o asociez acestei înzestrări şi care ia forma întrebării „de ce el şi nu eu?", prelungindu-se apoi în confuzia genetică a întrebării „de ce «el» nu e «eu»?" sau „de ce «eu» nu sunt «el»?". Paradoxal e faptul că şi aici, ca şi în cazul iubirii, apare de fapt o nevoie de unire absolută. Numai că în vreme ce iubirea presupune o contopire care are loc prin disponibilizarea fiinţei mele, la limită fiind pregătit să mă las devorat de către celălalt în vederea conservării, sporirii sau salvării fiinţei lui, în cazul urii născute din fantasma jefuirii genetice şi a uzurpării de statut, în joc este devorarea univocă a fiinţei celuilalt, prin ingurgitarea lui, prin aneantizarea lui în mine, cu unicul scop de a produce un transfer şi un rapt de fiinţă în vederea consolidării fiinţei mele. îl urăsc pe celălalt pentru ceea ce el

---- 36 -----------


este şi eu nu sunt şi îl absorb în mine pentru a deveni el. îl desfiinţez, reînfiinţându-1 în mine.

în acest caz este vorba de o adevărată specie a urii, care nu are nimic comun cu ura generică despre care scrie Ortega y Gasset atunci când pomeneşte despre învăluirea totală a obiectului atât în cazul iubirii, cât şi în cel al urii. într-adevăr, chiar dacă amândouă îşi învăluie constant obiectul, rezultatul învăluirii este, în cele două cazuri, perfect opus. în timp ce dragostea „învăluie obiectul într-o atmosferă favorabilă" şi e numai grijă pentru el, ura, cu aceeaşi ardoare, îl „învăluie într-o atmosferă defavorabilă" şi îl sorteşte pieirii. în timp ce iubirea îl ocroteşte, susţine şi înfiinţează, ura îl „nimiceşte virtual" şi „secretă o virulenţă corosivă"14. în timp ce iubirea stă sub semnul unirii (e con-junctivă) şi sub simbolismul punţii, ura stă sub semnul separării (al dis-juncţiei) şi sub simbolismul prăpastiei. De unde şi definiţia dată urii ca „anulare şi asasinat virtual; nu însă un asasinat pe care-1 execuţi o

----------- 37 ___________
singură dată, ci starea de ură e o asasinare fără răgaz..."15. Ortega y Gasset se gândea la uciderea simbolică a obiectului urii şi la calea ficţională a repetării crimei. Vom vedea prin ce mecanism anume i-a reuşit secolului XX să convertească acest asasinat virtual care însoţeşte ura într-unui real şi, totodată, să obţină satisfacerea urii printr-o crimă reală reiterată la nesfârşit.

38

  1   2   3   4   5


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azrefs.org 2016
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə