Dr. Adrian niculescu europa de Est sub regimul comunist : 1945/49 – 1989




Yüklə 113.08 Kb.
səhifə1/3
tarix29.04.2016
ölçüsü113.08 Kb.
  1   2   3

Dr. Adrian NICULESCU

Europa de Est sub regimul comunist : 1945/49 – 1989

SISTEMATIZARE - MATERIAL ORIENTATIV




I. Dictatorii stalinişti:
Polonia: Boleslaw BIERUT (1892 – Moscova, 1956). Seful guvernului provizoriu impus de Moscova, ce includea si elemente ale guvernului in exil la Londra al liderului tărănist Stanislaw Mikolajczyk – succesorul lui Wladislaw Sikorski, mort in 1943 (1945), alaturi de comunistii din guvernul de la Lublin (format de sovietici, la 22 iulie 1944, devenita sarbatore nationala a Poloniei comuniste – «Ziua Renasterii Poloniei», ce a inlocuit-o pe cea din 3 mai, ziua Constitutiei democratice din 1791). Bierut este Preşedinte al Republicii (1947-1952), Preşedinte al Consiliului de Ministri (1952-54), secretar general al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (partidul comunist – 1948-1956), succedîndu-i liderului istoric Wladislaw GOMULKA (căzut în disgraţia lui Stalin în 1947 – Lucretiu Patrascanul polonez). Moare la Moscova, de infarct, imediat după denunţarea de către Hrusciov a crimelor lui Stalin la istoricul Congres al XX-lea al PCUS (fev. 1956). Bierut este înlocuit cu nesemnificativul şi efemerul Ochab (mart-oct 1956). După unele ezitări, în octombrie, rezultat al miscarilor populare de la Poznan (iunie, 1956, ca urmare a difuzarii prin Radio Europa Liberă a raportului Secret al lui Hrusciov, publicat la 4 iunie de New York Times si, pe 6 iunie de Le Monde), va fi rechemat la putere, cu sprijinul sovieticilor «reformaţi», W. GOMULKA, ce va inaugura o primă nouă formă de comunism mai blînd, « naţional », cu reforme şi «cu faţa umană», cu dizolvarea CAP-urilor si restituirea pamîntului tăranilor, etc. (1956-1970). In Ungaria, solidarizarea cu Gomulka va duce la izbucnirea Revoluţiei din oct.-nov. 1956…

Incredibil, dar adevărat, în timpul lui Bierut, un aghiotant al lui Stalin, maresalul sovietic Konstantin Rokossovski (1886-1968), cel care a ignorat cererile de ajutor disperate ale insurgenţilor din Varsovia (1944), a fost numit ministru al Apărării (1945-1956) şi vice-prim ministru (1952-56) al Poloniei! Acesta, întors în URSS, va fi ministru al Apărării (1956-62).


Cehoslovacia: (Lovitura de la Praga, 24 fev. 1948, pune capat experientei democratice postbelice cehoslovace - 1945-48, cu alegerile libere din 1945, si guvern de coalitie in care PC are doar o majoritate relativa - cind guvernul presedintelui Edvard Benes, aflat in exil la Londra, se reintoarce, cu o tara integrata coalitiei Natiunilor Unite inca din 1939). Benes se va retrage in iunie 1948, Comunistii, ajutati de Armata Rosie « aliata » , (nu de ocupatie !), cuceresc intreaga putere. In calitatea lor de membre ale coalitiei Natiunilor Unite, Polonia si Cehoslovacia, desi devin comuniste, sint membre fondatoare ONU - alaturi de URSS ce primeste, ca o compensatie ca nu avea aliati comunisti, trei locuri la ONU (Bielarusia si Ucraina), in loc de unu, cit i-ar fi revenit normal. Romania, Ungaria, Bulgaria, infrinte, intra la ONU de-abia in 1955 cind, declarativ, accepta Charta ONU si Declaratia Universala a Drepturilor Omului...)

Klement GOTTWALD (1896-1953), secretar general al P.C., prim-minisru (1946-1948), preşedinte al Republicii (1948-1953). Este cel care îi va condamna la moarte pe Slanski si London (v. mai jos, la victimele comuniste ale comunismului).

Va fi urmat de Antonin NOVOTNY (1904-1975), secretar general al P.C. (din 1953), presedinte al Republicii (din 1957) si «omul forte» al regimului pînă la venirea lui Alexander DUBCEK, la 5 ian. 1968.
Ungaria : (desi tara infrinta, care a mers pina la capat cu Hitler – capitulase, infrinta de sovietici si romani, la 2 fev 1945 - guv. Sagetilor de foc ale lui Szalasy (Horia Sima maghiar) ce-l inlocuisie pe Horty in nov. 1944 - tine alegeri libere in 1945. Cum rezultatul, ce a vazut victoria micilor agrarieni (taranisii maghiari), nemultumeste pe rusi, alegerile se refac in 1947, dar sint falsificate, pentru a da victoria comunistilor. Primul presedinte democrat al Ungariei este pastorul Zoltan Tildy, pina in 1948. Ungaria devine Republica Populara in 1949).

Matyas RAKOSI (1892-1971), prim secretar al Partidului Comunist (dec. 1944 - 1956), prim ministru (1952-53 si 55-56), fost « comisar al poporului » sub guvernul bolşevic Bela Kun (1919), refugiat în URSS, revenit în Ungaria (1924), persecutat si intemniţat de regimul Horty, închisoare pe viată (1925-1940), retrimis în URSS, revine în dec. 1944 ca şef al P.C. Organizează preluarea puterii de către comunişti, în 1948. In 1953, la presiunea lui Malenkov, noul om forte de la Moscova dupa moartea lui Stalin, lasa locul de prim ministru lui Nagy, pe care îl inlocuieste din nou in 1955. Răsturant de Revoluţia din 1956. Se refugiază din nou în URSS, unde, ulterior, şi moare (Rakosi este evreu maghiar, cu soţie sovietică, uzbecă). Regimul său s-a caracterizat prin brutalitate si procese politice (executarea lui Laszlo Rajk, «Patrascanul» maghiar, 1949). In 1956, pasul ireversibil făcut de NAGY a fost anuntul retregerii Ungariei din Pactul de la Varsovia. El dorea neutralitatea Ungariei, ca Austria din 1955 (Tratatul de Stat, v. mai jos). Maghiarii sint primii care rup stema comunista de pe steag (desi opinia publica a retinut numai gestul similar al romanilor de la Timisoara, 1989). Ruşii profită de criza anglo-franceză a Suezului si atacă Budapesta. Represiunea: minimum 200.000 refugiati in Occident, via Austria.


România: Ana PAUKER – adevăratul lider al PCR din 1945 pînă în 1952, revenită cu Armata Rosie din emigraţia moscovită (aripa “exterioară” a PCR). Conduce România din poziţia de Ministru de externe - 1947-1952. Ulterior, din 1952, este arestată, ca victimă a lui Stalin si Gheorghiu-Dej, eliberată, 1953, marginalizată pînă la moarte, 1960.

Oficial, din motive tactice, PCR, din 1945, era condus, în mod formal, de către Gh. GHEOGHIU-DEJ (1900-1965), membru al aripei « din interior » a Partidului. Din 1952, reuşind să o zugrăvească lui Stalin pe Ana Pauker drept deviaţionistă de drepata (pe baza relatiilor sale cu Israelul, iniţial, incurajate, de altfel, chiar de Stalin; în realitate, ea era, eventual, doar o deviaţionista de stînga !) DEJ va fi lider absolut al PCR pînă la moarte (1965). Din 1963-64, se va distanţa de Moscova, ceea ce, se pare că i-a şi provocat moartea relativ neaşteptată. Seismul din 1956, provocat de condamnarea de catre Hrusciov a crimelor lui Stalin nu-l afectează decît marginal pe Dej, care anunţă că el deja procedase la destalinizare, încă din 1952, eliminînd grupul « antipartid » Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu… Opoziţia timidă, încercată în 1956, după Raportul secret al lui Hrusciov, la Congresul XX al PCUS, de către Liuba Chisinevski si Miron Constantinescu, esuează lamentabil…


Bulgaria : (9 sept. 1944 guvernul « burghez », al tarului Boris III (mort, suspect, in 1943; lui ii succede fiul minor Simeon II), singurul din coalitia hitlerista ce nu declarase razboi URSS (cu scuza ca nu aveau granita comuna ! – de fapt ecou, peste ideologii, al traditionalei prietenii ruso-bulgare), nu trimisese trupe pe frontul rusesc si care a protejat pe cei cca 30.000 evrei bulgari (motivul probabilei eliminari, de catre Hitler, a lui Boris III), este rasturnat cind sovieticii invadeaza Bulgaria, in jur de 1 sept.1944. Un guvern pro-comunist se instaleaza. Sept. 1946: un referndum falsificat abroga monarhia si proclamă Republica Populara Bulgară. Simeon II si mama sa, fiica regelui Italiei, Victor Emanuel III, pleaca in exil (va reveni dupa 1990, va fi prim ministru in 2001-05).

Gh. DIMITROV (1882-1949), lider istoric al comunistilor bulgari si al Internationalei Comuniste. Lider incontestat al PC din 1945-49. Sovietizează şi subordonează grav ţara către URSS, desi moartea sa, oarecum suspecta, petrecuta la Moscova, 1949, stirneste banuiala ca ar fi fost eleiminat chiar de Stalin, care-l suspecta de legaturi cu Tito ce rupsese drastic cu URSS in vara 1948. Posibila intelegere Tito-Dimitrov putea fi legata de ideea titoista (de sorginta internationalista) de constituire a unei Federatii Balcanice Sud-Slave, intre Yugoslavia si Bulgaria. Liderul tărănist Traicio KOSTOV (Maniu-l bulgar, este executat, sept 1947).

La moartea lui DIMITROV, în iulie, 1949, îi succede Vasil KOLAROV, presedinte al Consiliului de Ministri (pînă în ianuarie 1950), ultrastalinist ce, se pare, a făcut si o cerere de intrare a Bulgariei in cadrul URSS!

La 1 fev. 1950 este înlocuit cu Vîlko CERVENKOV, alt terorist stalinist.

Din martie, 1954, vine la putere Todor JIVKOV, prim secretar al P.C.B., după Enver Hodja, cel mai longeviv lider comunist european (debarcat la 10 nov. 1989 !).
Albania : (Albania se elibereaza de Italia ce o ocupase in 1939, cu partizanii lui Enver Hodja, un fel de «colonel» pentru Albania al lui Tito (Albania era un fel de prelungire a frontului iugoslav).

Enver HODJA (1908 – 1985), lider stalinist absolut al Albaniei (1945-1985), cel mai sinistru regim comunist din Europa. După denunţarea de către Hrusciov a crimelor lui Stalin, se aliniază pe poziţii pro-maoiste, de condamnare a « revizionismului » sovietic «de la stînga»… Ca urmare, in 1961, Albania se retrage din Pactul de la Varsovia. Incepind cu 1968, va critica vehement URSS (inclusiv pentru invazia in Cehoslovacia). Hodja ramîne maoist si după denuntarea implicită a maoismului în China însasi, după 1976, cînd, sub conducerea lui Deng Hsiao Ping, începe noua orientare chinezesca (« cele patru modernizari », din care, insa, lipseste a cincea nodernizare, democratizarea….), spre economia de piata si procesul D.nei Chang-Ching, vaduva lui Mao, inspiratoarea, poate mai mult decit sotul ei, a extremismului comunismului maoist si a dementialei « revolutii culturale » din anii 1966-1969 (a constituit modelul Elenei Ceausescu). Albania lui Hodja se declara singura depozitara a liniei marexiste autentice, pe filiatia : Marx-Engele-Lenin-Stalin-Mao-Hodja !…Din anii 70, Albania promoveaza in toata lumea aparitia unor partide comuniste pro-albaneze, cu numele de « Partide comuniste marxiste-leniniste ».



II. Victimele comuniste ale epurărilor staliniste (lideri comunişti moderaţi, naţionali(şti), evrei şi/sau foşti luptători in Razboiul civil din Spania – de unde acuzatia aberantă ca ar fi fost recrutaţi de OSS – viitor CIA ori că, via Israel, ar fi legaţi de USA) :
Ungaria : Laszlo RAJK (1909 – 1949), comunist din studenţie, evreu, fost combatant în brigăzile internaţionale din Spania, ilegalist, arestat de nazişti, ministru de interne foarte dur după 1945, unul dintre autorii preluării puterii de către comunişti, în 1948. Desi stalinist, este arestat în 1949, pentru «titoism». Executat. Reabilitat în 1956, la funerariile sale din 6 oct. participa 200.000 persoane, eveniment ce a concurat la izbucnirea Revolutiei. A fost convins să-şi recunoască acuzaţiile, pentru binele regimului! Fiul său, arh. Laszlo Rajk jr.(deportat, impreuna cu mama, sa in Romania, intre 1956-58, impreuna cu tot grupul lui Imre Nagy), a fost unul dintre liderii disidenţei maghiare din anii‘70-’80.
Cehoslovacia: Rudolf SLANSKI (1901-1952): comunist de la primă oră, stalinist, secretar general al PC în 1944, este unul dintre stîlpii instaurării regimului. După epurările antisemite din URSS si Ungaria din 1949, Stalin cere lui Gottwald să organizeze procese politice publice contra evreilor si a « titoistilor”. Judecat în pur stil stalinist, a fost spînzurat pentru « cosmopolitism » şi « sionism » (recunoscut sub tortură), împreună cu alţi 10 tovarăşi, toţi evrei. Este cel mai celebru proces stalinist. Unul dintre supravieţuitorii lui, fost vice-ministru, Arthur LONDON a scris despre proces cartea Marturisirea (l’Aveu) de unde s-a inspirat Costa Gavras pentru filmul cu acelaşi nume, cu Yves Montand (1969), răspuns al stîngii anticomuniste la invazia sovietică Praga - 1968.
România : Lucreţiu PĂTRĂSCANU (executat din ordinul lui Gh. Gh.-Dej, în 1954), intelectual de origine burgheză (fiul prof. Univ. D. D. Pătrăscanu, istoric, dar fost colaborationist pro-german in 1916-18, condamnat la indemnitate după Marea Unire), comunist idealist si singura personalitate cunoscuta a PCR, din anii 30-40, exponentul unui « comunism naţional » si « cu chip uman » de tipul Gomulka. Acuzat de simpatii pro-titoistă, alte acuzaţii ce i-au fost aduse au fost groteşti (« otrăvirea fîntînilor din cartierele muncitoreşti în cîrdăşie cu ambasadele statelor imperialiste », etc.). A fost reabilitat de Ceausescu, în 1968. După cazul său, s-a turnat filmul “Puterea si Adevărul”, un success al anilor de liberalizare ceausistă.

III. Mari prelaţi care s-au opus dictaturii comuniste :
Polonia : card. Stefan WYSZYNSKI – citeşte Vîşinski ! - ( 1901-1981), exponent al unui catolicism social si progresist, în timpul războiului activează în clandestinitate, episcop de Lublin (1944), arhiepiscop al Varşoviei şi primat al Poloniei (1948), domiciliu forţat într-o mînăstire (1951-1956), cardinal (1953), maestru al Papei Ioan Paul al II-lea. Ii va succeda card. Josef GLEMP (1981 – azi).
Ungaria : Card. Josef MINDSZENTY (1892-1975), episcop din 1944, arhiepiscop de Esztergom (în româneşte : Strigoniu), primat al Ungariei, din 1945, s-a opus vehement nazismului şi deportării evreilor în lagăre, prizonier politic, condamnat la închisoare pe viaţă, ulterior comutat în arest la domiciliu: 1949-1956, eliberat de Revolutia din 1956, ministru al Cultelor în Guvernul Revoluţionar al lui Imre Nagy (23 oct – 4 nov. 1956), refugiat politic în ambasada USA din Budapesta (1956-1972), exilat la Viena (într-o biserică aparţinînd de arhidioceza de Esztergom), în schimbul normalizării relaţiilor dintre Ungaria si Biserica Catolică (1972), îngheţate din 1949, mort la Viena, 1975.
România : Card. Iuliu HOSSU (1885-1972), episcop catolic de rit oriental (greco-catolic) de Cluj-Gherla (1917), luptător pentru drepturile românilor din Imperiul Austro-Ungar, dă citire Declaraţiei de Unire cu Tara, la Marea Adunare de la Alba Iulia (1 dec. 1918), duce la Bucuresti, impreună cu Vasile Goldiş si cu episcopul ortodox de Lugoj Miron Cristea (prietenul său, viitorul prim Patriarh al Romaniei, din 1925, şi prim-ministru, 1938-39), Documentul de Unire, senator de drept reprezentînd Biserica Română Unită, arestat 1948, prizonier politic (1948-1964), singurul supravieţuitor dintre episcopii greco-catolici. arestati (desi, iniţial, regimul îl curtase, în speranta că va semna declaratia de renuntare la Unirea cu Roma, a Bisericii Greco-Catolice, în octombrie, 1948 ! Aveau nevoie măcar de un singur episcop, dar nu l-au găsit… Au semnat doar 38 de protopopi, majoritatea, santajati). La « eliberare », are domiciliu obligatoriu la Minastirea Caldăruşani, lîngă Bucuresti. Cardinal « in pectore » (nedivulgat), 1966 – creat de Papa Paul VI. Este primul român din istorie devenit cardinal al Bisericii Romei.
Preotul ortodox Gh. CALCIU-DUMITREASA (1927-2007) v. disidenti,Romania.
MARTON, Aaron: episcop catolic de rit latin al Albei-Iulia, din 1938. De origine maghiară, în vremea ocupaţiei hortyste, s-a opus şi a denunţat public deportarea evreilor din Transilvania de Nord. Arestat de regimul comunist (1948-1955), după eliberare, a fost singurul episcop catolic avînd o dioceză funcţională, normală (toate celelalte, pînă la Revoluţia din 1989, au fost conduse de asa-zisi « administratori apostolici », agreaţi de regimul comunist dar toleraţi şi de Vatican). Moare în 1980, şi îi va succeda episcopul său auxiliar, Dr. JAKAB Antal.
Cehoslovacia : Card. BERAN, arhiepiscop de Praga, primat al Cehoslovaciei (1948).
Yugoslavia: Card. Aloys STEPINAC (citeste Stepinaţ), arhiepiscop de Zagreb. Socotit colaboraţionist al statului croat pro-nazist, creat de Ante Pavelic, imediat după război este persecutat de regimul lui Tito. Judecat si condamnat la închisoare. Eliberat la presiunile Vaticanului, după ruptura lui Tito de Stalin. Moare în anii ‘70.
URSS - UCRAINA: cardinalul SLIPY, arhiepiscop de Lvov, sef al bisericii greco-catolice din Ucraina occidentala (fosta poloneza, pina in 1945), interzisa in 1946. Dupa ani indelungati de inchisoare, este eliberat sub Hrusciov si lasat sa plece la Vatican (1961). Revine in URSS dupa 1989.
Preotul ortodox rus Gleb YAKUNIN, disident, arestat ani indelungati, ales deputat al poporului in primul parlament semi-liber al URSS, martie, 1989
IV. Liderii istorici ai Partidelor comuniste occidentale :
Franta - Maurice THOREZ (1890 - Crimeea, 1964), membru de partid de la intemeiere, Congresul de la Tours, din 1920, secretar general al P.C. Francez, 1930-1964, cofondator al Frontului Popular (1936-38), dezertor de pe front şi refugiat în URSS (1939-45), ministru de Stat (1945-46), vice-premier (1946-1947). Jacques DUCLOS (1896 - 1975), important lider începînd din 1926 si in timpul ocupatiei germane (in toamna 1940, solicita autoritatilor germane de ocupatie autorizarea reaparitiei legale a cotidianului L’Humanité, organul PCF, în virtutea acordului Ribentropp-Molotov).

După moartea lui Thorez, adevaratul sau succesor este Georges MARCHAIS (1920-1997), secretar general (1972-1994), « euro-comunist » foarte moderat.


Italia – Antonio GRAMSCI (1891 - 1937), teoretician si lider istoric, secretar al PCI din 1924, prizonier politic (1926-1937). In locul dictaturii proletariatului, preconizeaza « hegemonia » acestuia şi pune accentul pe dirijarea intelectuală şi morală a Statului. Catre sfirsitul vietii, se distanteaza de PCI condus, din exilul moscovit, de Togliatti. Palmiro TOGLIATTI (Genova, 1893 – Yalta, 1964), co-fondator al PCI la Congresul de la Livorno, 1921, secretar general al PCI din 1927 pînă în 1964. Exilat în URSS în anii fascismului - 1930-1944. Vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri (1944-1945), ministru al Justiţiei (1945-46). In anii ‘30 a fost lider al Internationalei Comuniste (Internaţionala a III-a, Comintern).

După paranteza Luigi LONGO (1964-1969), adevaratul sau succesor va fi Enrico BERLINGUER, celălalt lider istoric al PCI (1969-1984), unul dintre părinţii « eurocomunismului », alături de spaniolul Santiago CARILLO, fost exilat în URSS.


PORTUGALIA : Alvaro CUHNAL (din anii ‘50 pină în prezent, fost în clandestinitate şi ca deţinut politic, în Portugalia salazaristă, fost în exil la Moscova, revenit în ţară după Revoluţia Garoafelor, de la 25 aprilie 1974) – ultimul lider stalinist adevărat din Occident.
SPANIA : Dolores IBARRURI (« La Passionaria »), din timpul războiului civil 1936-39, pînă în 1980. In exil la Moscova, revenită în ţară, după democratizarea Spaniei, 1977. Ei îi succede Santiago CARILLO, fost şef al Tineretului Comunist din timpul Războiului civil, exilat la Moscova, revenit în Spania după 1977, lider al PCE pînă astăzi, în strînsă legatură cu Augistino CAMACHO, seful sindicatelor pro-comuniste (Commissiones Obrereas - Comisiile Muncitoreşti). Tinînd cont de experienţa sa în URSS, Carillo iniţiază o distanţare de Moscova şi va lansa şi în Spania curentul euro-comunist (alături de PCI si de mult mai timidul PCF).
GRECIA : PC este oficial divizat în: Partidul comunist « exterior » (KKE - exoteriko), pro sovietic (in medie, circa 10% din electorat, după revenirea la democraţie din 1974), revenit din exilul moscovit si Partidul Comunist “din interior” (KKE – esoteriko), mult mai redus, de la mijlocul anilor ‘70, apropiat de ideile euro-comuniste.
GERMANIA (perioada interbelica) : P. C. infiintat la 31 dec. 1918 de catre spartakisti - bolsevicii germani), Karl LIEBNECKT si Rosa LUXEMBURG (morti in tentativa spartakista de lovitura de stat, din 15 ian 1919). Le urmeaza Ernest THALMANN (exterminat in lagarul de la Dachau, sub Hitler). Dupa 1945, liderii comunisti se vor stinge in fosta DDR. (W. ULBRICHT, W. PIECK, etc – v. DDR )

V. Disidenti/Opozanţi în Europa comunistă :
DDR : Wolf BIERMAN, muzician, rocker (expulzat în Berlinul de Vest, 1976, prin intermediul celebrului avocat Vogel, unealta poliţiei politice est-germane STASI – pentru România, un rol asemănător l-a avut avocatul Jakober, de la Londra, ce, pînă la Acordurile de la Helsinki - 1975, mijlocea « cumpărarea » de cetăţeni români de către rudele sau prietenii din Occident sau de către State străine cu minorităţi în ţară precum RFG si Israel, organizînd strîngerea banilor în contul regimului de la Bucureşti).
URSS : după marea epocă a Gulagului stalinist generalizat, din anii 1930-1956, mişcarea de disidenţă se consideră a fi început în 1966, cu procesul scriitorilor Andrei SINIAVSKI şi DANIEL.Ulterior, după detenţie, în anii 70, Siniavski va fi lăsat să plece în exil la Paris, dar va reveni după prăbuşirea URSS din 1991. Anterior, Boris PASTERNAK, scriitor, autorul, printre altele, al romanului de mare succes « Dr. Jivago », refuzat în Rusia si publicat în Italia (editura Einaudi, apropiată de PCI), cu subiect oarecum autobiografic, despre dramele provocate de Revolutia bolsevica (după roman s-a turnat si celebrul film din anii ‘60), premiul Nobel pentru Literatură (1960), pe care, însă, în ciuda hrusciovismului, este obligat să îl refuze, constituie un caz înrudit cu disidenţa. Alexander SOLJENITSIN (n. 1918), prof. de matematici, fost detinut politic vreme de 11 ani, Premiul Nobel pentru Literatură (1970), pentru romanul O zi din viata lui Ivan Denissovici (publicat, iniţial, ca nuvelă, în 1961, cu ocazia dezgheţului hrusciovian – prima scriere despre universul concentraţionar din URSS), autorul cutremuratorului Arhipelagul Gulag (1973), exilat din 1974, refugiat politic în USA, se restabileşte în Rusia după 1991. Exponent al curentului tradiţionalist si veliko (mare)-rus, recent a fost decorat şi omagiat de Putin. Acad. Andrei SAHAROV (1922-1989), fizician, exponent al curentului raţionalist, Premiul Nobel pentru Pace (1975), părintele bombei sovietice cu Hidrogen, 1953, membru al Academiei de Stiinţe a URSS, lider al mişcării pentru apărarea drepturilor omului în URSS după 1968, exilat, împreună cu sotia sa Dr. Elena BONNER (n. 1925), medic, în oraşul interzis străinilor Gorki (ian. 1980 – dec. 1986), pentru a fi criticat invazia sovietică în Afganistan de la Crăciunul 1979, de mai multe ori dat drept mort, eliberat de Gorbaciov, deputat al poporului ales în primul parlament semi-liber al URSS de după Duma Constituantă din 1918 (martie, 1989). Leonid PLIUSCH, matematician, militant pentru drepturilor omului si pentru drepturile poporului ucrainean, expulzat în 1976, generalul Piotr GRIGORENKO, singurul disident general al Armatei Rosii, militant al drepturilor omului si al poporului ucrainean, internat în azil psihiatric, exterminat în Gulag la finele anilor 70, fratii Iuri si Jaures MEDVEDEV, din Leningrad, biolog, respectiv sociolog de orientare marxistă, unul exilat, celălalt marginalizat în URSS, Acad. Andrei KAPITSA, mare matematician, prieten si protector al lui Soljenitsin, în anii ‘60-‘70, membru al Academiei de Stiinţe, mort în anii ’70, la peste 90 de ani. Mstislav ROSTROPOVICI (1927- 29 aprilie, 2007), violoncelist şi dirijor de faimă internaţională, prieten al lui Soljenitsin (îl va găzdui, la umbra celebrităţii sale, mai mulţi ani înainte de expulzarea sa din 1974), se exilează în 1975, revine în Rusia după 1991. Omagiat public si decorat de preşedintele Putin cu puţin înainte de moarte, cu ocazia împinirii vîrstei de 80 de ani (27 martie 2007). Decorat si de Ion Iliescu, Presedintele României, cu Ordinul National Meritul Cultural în cel mai inalt grad, Mare Comandor, (sept. 2004). Iuri ORLOV, Ida NUDEL şi Andrei-Nathan SHARANSKI, « refuznici » istorici (cei cărora li se refuza dreptul de a emigra în Israel), militanti pentru drepturile omului si ale poporului evreu, expulzati către Israel (1985-1986). In Israel, Sharanski va ajunge Sef al Partidului Evreilor Originari din Rusia si Ministru de Interne al Statului Israel în anii ‘90. Alexandre ZINOVIEV, scriitor, refugiat politic în Germania, critic – cam nedrept - la adresa lui Gorbaciov. Andrei BUKOVSKI (n. 1937), biolog, eliberat, după mulţi ani de gulag, în decembrie, 1976, în schimbul liderului PC chilian Luis Corvalan. Trăieste în Anglia, candidat la alegerile prezidenţiale din Rusia, preconizate pentru martie, 2008. Frecventează România, în special Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, fondat de Ana Blandiana si Romulus Rusan, si reuniunile Asociatiei 15 Noiembrie 1987, Brasov. Prieten al lui Boris Eltsin, dar critic radical si al perioadei post-1991. S-a considerat încă mult timp după prăbuşirea URSS un refugiat politic. A publicat cîteva cărti pe baza documentelor scoase din arhivele URSS pe care le-a vizitat în prima periada Eltsin cind, dupa interzicerea PCUS din august 1991, a fost insarcinat cu instrumentarea unui fel de proces al comunismului. Este important mai ales pentru activitatea sa de dinainte de 1989.
Bulgaria : Gheorhi MARKOV, exilat, ziarist Radio Europa Libera si BBC, ucis cu celebra « umbrela bulgareasca » (probabil o injectie radioactivă intr-un picior, cu ajutorul unei umbrele !), Londra, 1982. O caracteristica a Bulgariei este ca nu a existat o altă disidenta cunoscuta pina în toamna anului 1989, cind, putin înainte de căderea lui Jivkov, la 10 nov, apare miscarea Eco-glasnost (ecologism gorbaciovian), in frunte cu Jelio Jelev (viitor presedinte al Bulgariei, 1990-95)
România : Paul GOMA (fev. 1977, solidarizare cu Charta 77 din Cehoslovacia, prin primul purtator al acesteia de cuvint, Pavel Kohout : « norocul vostru ca sinteti ocupati de tancurile sovietice, noi sintem ocupati de cele romanesti… »). Vor adera la « Miscarea Goma » citeva sute de romani, cu precădere în speranta emigrarii (« pasapoartele Goma ») si putini intelectuali, printre care criticul Ion Negoitescu (va retracta in urma amenintarii cu un proces pentru homosexualitate), dr. Ionel Vianu, fiul lui Tudor Vianu, psihiatru si eseist ce denunta uzul represiv al psihiatriei în România, pe model sovietic – drept represalii, cei doi copii îi vor fi bătuţi pe stradă) si ziaristul si criticul cinematografic N. C. Munteanu (viitor redactor de frunte la Radio Europa Libera). Se vor ralia miscării lui Paul Goma, in august 1977 si minerii grevisti din Valea Jiului. Paralel, miscarea istoricului Vlad GEORGESCU (1937-1988, exilat din 1978, viitor director al Radio Europa Libera, 1983-1988, asasinat prin prezumtiva metoda RADU – radiatii v. si actualul caz Balaceanu-Stolnici informatorul Securitatii ce livreaza acesteia planul casei lui Vl. Georgescu, Cotidianul, 4 dec. 2007) si a matematicianului Mihai BOTEZ (1939-1995), sprijiniti, din spate, de către prestigiosul matematician, Acad Octav ONICESCU (1891-1983), in special in privinta infiintarii unei universitati volante, pe model polonez si cehoslovac. In virtutea Acordurilor de la Helsinki, Vl. Georgescu a incearcat inregistrarea oficiala a unei Miscari intitulate Miscarea Românească de Disidenta, fapt pentru care este arestat (1977-78). Cercetator al Institutului de Studii Sud-Est Europene din Bucuresti, istoric al iluminsmului, al ideilor politice si al democratiei româneşti, Vlad Georgescu scrie volumul Politica si Istorie - cazul comunistilor români (Munchen, 1979), despre manipularea istoriei sub regimul comunist, si mai ales o importanta Istorie a Romanilor, Los Angeles, 1984, republicata in multe editii si in tara, dupa 1989. Lupta lui Vlad Georgescu va fi continuată, in anii 1978-1987, de către prietenul sau, matematicianul Mihai BOTEZ (1939-1995), cel mai relevant opozant din anii ’80 (« vreau să mi se recunoască dreptul de a spune NU şi de a rămîne la mine în ţară »), împiedicat sa mai revina in tara dupa o calatorie in Occident, in 1987, viitor ambasador al Romaniei la ONU (1993-1994) si la Washington (1994-95), cel ce va deschide capitolul aderarii noastre la NATO. Moare in 1995, cel mai probabil ca urmare a iradierilor dinainte de 1987, cu aceeasi metoda RADU a Securitatii. Alti disedenti notabili ai anilor 80 : scriitorul Dorin TUDORAN (din 1980, denuntind, initial, un plagiat al unui favorit al regimului), profesoara Doina CORNEA, din Cluj (dupa 1982), parintele Gh. CALCIU-DUMITREASA (21 ani de închisoare, 1948-1964, si 1979-1984, exilat, 1985, revenit in tara dupa 1989, mort 2006), Dr. Ionel CANA si Gh. BRASOVEANU, economist, fondatorii Sindicatelor Libere ale Oamenilor Muncii din Romania, S.L.O.M.R. (1979), la care adera circa 2000 de persoane, printre care si preotul CALCIU si muncitorul Vasile PARASCHIV, muncitorul Iuliu FILIP, de la Cluj, ceferist ce, în 1981, s-a solidarizat cu Solidaritatea poloneza, cazul singurei publicatii clandestine (samizdat) din Romania, Ellenpontok, a intelecualilor maghiari din tara (1982-83, cazul va constitui pretextul pentru înregistrarea obligatorie a maşinilor de scris existente şi a interzicerii achiziţiei unora noi, 1 aprilie 1983), ing. Radu FILIPESCU (condamnat la 6 ani închisoare, din care execută 3 ani şi 6 luni, pentru distribuirea de manifeste), avocatul Ion PUIU, fost lider al Tineretului PNT în anii ‘40, fost deţinut politic 1948-64, ce, la alegerile din martie, 1985, a încercat să-şi depună oficial candidatura contra lui Ceausescu în circumscripţia acestuia, Nr. 1 - 23 august (cu motivatia : sint cunoscut în zonă, am stat închis 17 ani la Jilava, pe raza circumscriptiei !…), grupul scriitorilor contestatari germani din Banat din jurul prozatoarei Hertei Muller (aflata actualmente în rîndul nobelizabililor germani) şi a soţului acesteia, Richard Wagner, William TOTOK şi Helmuth FRAUENDORFER, etc.siliti, în 1986, la emigrarea în RGF, scriitorul Dan PETRESCU (din 1987) si grupul din jurul sau de la Iasi (literaţii Liviu CANGEOPOL, Liviu ANTONESEI, Luca PIŢU, prof. Al. CALINESCU, Mihai Dinu GHEORGHIU, etc)., căpitanul de cursă lungă Florentin SCALETKI (condamnat la moarte, 1986, gratiat la interventiile occidentale) si actorul Lucian IANCU, director al Teatrului Fantasio, din Constanta, candidat la alegerile din 1985, plus un marinar, care au incercat sa fuga in Turcia cu nava Uricani, in ajunul alegerilor, pentru a le denunţa, fostul lider comunist Silviu BRUCAN (solidar cu muncitorii brasoveni, 1987), inspiratorul scrisorii celor 6 fosti importanti activisti de partid anti-Ceausescu (Gh. APOSTOL, fost secretar general al PCR, Corneliu MANESCU, fost ministru de externe în vremea liberalizării, Gh. RACEANU, fost ilegalist, Al. BÎRLĂDEANU, etc.), fev-martie, 1989, fizicianul Gabriel ANDREESCU (arestat, dec. 1987), muzicianul Florian RUSU, autor al unui raport asupra torturii în România anilor ’80, exilat 1987, grupul din jurul muncitorului Gh. HUIDUC, ce imprima o publicaţie clandestină, Luneta şi a dat foc Arcului de Triumf din traforaj de la intrarea în Pavilionul Expoziţional « Casa Scînteii » (1987-89), pictorul Liviu BABES, ce s-a sinucis dîndu-si foc pe pirtia de la Poiana Brasov (2 martie 1989), ziaristii Petre Mihai BĂCANU, Mihai CREANGA, Gh. UNCU, de la România Liberă şi un tipograf, Alexandru (arestati in ianuarie, 1989, pentru tentativa de editarea a unui ziar clandestin), poeta Ana BLANDIANA (interzicere de a mai publica), poetul Mircea DINESCU (arest la domiciliu în urma unui interviu incendiar acordat cotidianului francez Libération, din martie, 1989) criticii de artă Andrei PLESU (exil intern la Teţcani, Bacău) si Dan HAULICA, etc.
Polonia : 1976, constituirea KOR - Comitetul Intelectualilor de Ajutorare a Muncitorilor, nucleul viitorului sindicat liber Solidaritatea : scriitorul Adam MICKNIK, istoricul Boleslav GIEREMEK (viitor ministru de externe, 1999-2002, actual euro-deputat) Karol MODZELEWSKI (in 1980, primul purtator de cuvint al Solidarnosc), Jacek KURON, viitor ministru al muncii în primul guvern al Solidarităţii (1989-90), Tadeusz MAZOWIECKI (întîiul prim-min. necomunist din Europa de Est, 18 august 1989-1991). 17-31 august 1980, înfiinţarea Sindicatului Liber Solidaritatea, primul sindicat liber legalizat într-o tara comunista (1980 - 13 dec. 1981, proclamarea stării de război şi interzicerea Solidarnosc), sub conducerea electricianului Lech WALESA, viitor presedinte al Poloniei, 1990-95, Bogdan LIS, muncitor, mina dreapta a lui Lech Walesa, Anna WALENTINOWICZ, manipulantă pe o macara (refuzul conducerii Santierelor Lenin de a-i acorda un concediu medical pentru cancer a constituit scînteia care a dus la crearea Solidarnosc), Wladislaw FRASYNIUK (seful Solidaritatii clandestine, 1981-1986), parintele Jerszy POPIELUSKO, capelanul Solidaritatii (asasinat - 1984), etc.
Ungaria : Arh. Laszlo RAJK jr.fiul lui L.Rajk, executat in 1949, Gaspar Miklos TAMAS, scriitor, expulzat din Romania, 1978, Attila ARA-KOVACS (expulzat din Romania, 1983 pentru publicatia samizdat Ellenpontok, actual director general al directiei politice din cadrul MAE, Budapesta), Gabor DEMBSKI (actual primar liberal, Budapesta), cazul exilatilor romani cu publicatia Romania Libera, Bucapesta (1988-89), Disidentii adevarati se vor regasi, dupa 1989, in Partidul Liberal-Democrat.
Cehoslovacia : Personalitatile Primaverii de la Praga : Alexander DUBCEK, cel ce la 5 ian 1968, il va inlocui pe anonimul Antonin Novotny, succesorul lui Klement Gottwald, la conducerea PCC, si va declansa Primavara de la Praga. Ota SIK, economist, autorul partii economice a Primaverii. Vassil BILAK, membru al CC. al PCC, omul care va solicita interventia sovietica, Jiri PELIKAN (sef al RadioTeleviziunii in timpul lui Dubcek, exilat, fost prim deputat european din Est, ales pe listele P.S. Italian, 1979-1989, consilier al lui Havel, 1989-1995)

Pavel KOHOUT, prim purtator de cuvint al miscarii disidente Charta ’77 )lansata in ian 1977), Jiri DIENSTBIER (viitor min de externe, 1989-91), Vaclav HAVEL, viitor Presedinte al Cehoslovaciei (1989-1992) si al Rep. Cehe (1992-2003), , Milan KUNDERA, celebru scriitor, exilat la Paris (din 1975)



V. - A nu se uita : Revolta muncitorilor din Berlinul de Est, 17 iunie 1953, prima manifestare anticomunistă din Est (exceptînd grevele de la Praga, 1952), după moartea lui Stalin, protest împotriva divizării tot mai accentuate a Germaniei (devenită Ziua unităţii poporului german), dur reprimată chiar sub ochii Aliaţilor din Berlinul de Vest. Dictatorii est-germani : Wilhelm PIECK (1949-60), Walter ULBRICHT (1960-70), constructorul Zidului (13 august 1961) si Erich HONECKER (1970-oct. 1989) + Egon KRENZ (44 zile, nov-dec.1989), ultimul lider comunist şi “creştin-democratul” agent STASI, Lothar de MEZIERES (ultimul conducător al DDR, dec. 1989 - oct.1990).

Primi ministri mai importanti: Otto GROTEWOHL (1949-64), Willi STOPH (1964-1989). Alti lideri comunisti: Gunther MITTAG, ministru de externe, “astru crescator” al PSUG (Partidul Socialist Unit din Germania, nascut din fuziune fortata PC+PSD) in anii 70-80. In DDR, formalemte existau 4 partide cu denumiri, aparent, antagonice, dar care se prezentau la “alegeri” pe lista unica, la fel ca in tot « lagarul » comunist (termen foarte potivit, provenind chiar din vocabularul oficial comunist, preluat acritic, si fara a tine sema de sensul tragic, din texte copiate din lb. rusa): Partidul Liberal Democrat, Partidul Crestin Democrat, Partidul National-Democrat (pentru nostalgicii nazisti). O dovada in plus ca multipartitismul, fara pluralismul de liste, este o farsa ! In plus, partidele aveau, din 1949, un acelasi numar de « locuri rezervate » in Camera Populara a RDG (pentru romanii glumeti : Republica Deocamdata Germana - recte, pe cale de rusificare!): circa 200 PSUG, 54 « crestini democrati », circa 30 « liberali », vreo 4 « national-democrati » etc…. Fostul general Paulus, de la Stalingrad, cazut prizonier la sovietici, a devenit presedintele comitetului pentru pace a DDR., pina la moartea sa, din 1957. DDR nu schimba uniformele armatei (spre deosebire de RFG), nu procedeaza la o denazificare reala. Pina in 1973 (intrarea la ONU a RDG si RFG - ce parea confirmarea despartirii definitive a Germaniei !), URSS incurajaza nationalismul, din 1973 trece la politica inversa : pina si numele de german va fi inlocuit cu acela de «ddr-burger»!, incepe sa se cultive doctrina «prusianismului», inteleasa ca negarea germanismului, etc.


Tratatul de Stat - retragerea Aliatilor si a URSS din Austria, 10 mai 1955. Austria este din nou liberă, în schimbul adoptării neutralităţii. A fost unica retragere a URSS, şi aceea, doar în contextul dezghetului post-Stalin. Ca o curiozitate : garanteaza « curatenia si intretinerea » imensului monument al ostasului sovietic de la Viena, din piaţa von Schwartzemberg (singurul monument de acest gen din Lumea Libera !).

  1   2   3


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azrefs.org 2016
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə