Adrian Cioroianu, fragment din volumul Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc




Yüklə 149.05 Kb.
səhifə1/4
tarix29.04.2016
ölçüsü149.05 Kb.
  1   2   3   4



G E O P O L I T I K O N – EURAST Center


Adrian Cioroianu, fragment din volumul
Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc,
Editura Curtea Veche, 2005

Intro

Adrian Cioroianu (n. 1967, Craiova) este conferenţiar la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, Catedra de Istoria Românilor. Doctor în Istorie, cu lucrarea Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste susţinută în septembrie 2002 la Universitatea Laval din Québec, Canada. Absolvent al Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti (1993), specializat în Istoria Contemporană a României. Ca asistent universitar, a colaborat mai ales cu profesorii Lucian Boia şi Dinu C. Giurescu. În 1994-1995 a urmat cursuri de DEA (Diplôme d'Études Approfondies) în cadrul École Doctorale en Sciences Sociales - Europe Centrale et Orientale din Bucureşti; între 1995 şi 2002, stagii doctorale la Universitatea Laval din Québec. Bursier al Colegiului Noua Europă din Bucureşti (2000-2001) cu proiectul Artă, politică şi propagandă. Arta plastică românească a anilor '80. Din 1998, redactor al revistelor Dilema (ulterior Dilema veche) şi Sfera politicii din Bucureşti. Între 2000 şi 2004, realizator sau moderator al unor emisiuni de televiziune: Totul la vedere (TVR 1), Ora de istorie (Realitatea TV), Chiasma (Pax TV). În corpul de editorialişti al ziarelor Ziua (2001-2003), Cuget liber de Constanţa (2002-2004), Adevărul de Arad (2003-2004), Gazeta sporturilor (din august 2003 pînă în prezent). Din august 2002, consilier politic al preşedintelui PNL, Theodor Stolojan. Din noiembrie 2004, senator PNL de Timiş şi vice-preşedinte al Comisiei de Cultură a Senatului României. Din septembrie 2005, observator pe lângă Parlamentul European.

De acelaşi autor: Ce Ceauşescu qui hante les Roumains. Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste, Ed. Curtea Veche & L'Agence universitaire de la francophonie, Bucureşti, 2004 (ed. a 2-a 2005), Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, Scrum de secol. O sută una de poveşti suprapuse, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2001.

Coautor (alături de Stelian Brezeanu, Mihai Retegan, Mihai Rădulescu, Florin Müller) al manualului Istoria României pentru clasa a XII-a, Ed. RAO, Bucureşti, 1999-2000 şi (alături de Lucian Boia şi Tom Sandquist) al volumului bilingv Archive of Pain / Arhiva durerii, Ed. Pionier Press, Stockholm, 2000.

 ***

Capitolul 5
Studiu de caz. O întreprindere intelectuală: ARLUS în 1944


 Prin cultura şi situaţia lor personală ei pot sta tot atât de departe de aceştia ca cerul de pământ. Ceea ce face din ei reprezentanţi ai micii burghezii este faptul că gândirea lor nu este în stare să depăşească limitele pe care micul burghez nu le depăşeşte în viaţă, că, din această cauză, ei sunt împinşi în teorie spre aceleaşi probleme şi soluţii spre care micii burghezi sunt mânaţi, în viaţa practică, de interesul material şi de poziţia lor socială. Acesta este, în genere, raportul dintre reprezentanţii politici şi literari ai unei clase şi clasa pe care o reprezintă.
(Karl Marx, Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte)
 

 5.1. Prolog: schimb de replici româno-sovietice

Vineri 9 martie 1945, Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), asociaţie prezidată cu un entuziasm de-a dreptul juvenil de către septuagenarul Constantin I. Parhon, oferea o recepţie în onoarea lui Andrei Ianuarievici Vîşinski, vicecomisarul sovietic pentru Afaceri Externe, aflat la capătul celei mai fructuoase dintre vizitele sale de până atunci în România: cea soldată cu impunerea guvernului Groza [138].

Preparativele pentru recepţie se făcuseră oarecum în grabă, pentru că, asemeni oaspetelui, şi gazdele fuseseră foarte ocupate în ultimele, atât de încinse, zile. Lista invitaţilor nu ridicase probleme. Pe de o parte, nu era pentru prima dată când arlusiştii se întâlneau cu Vîşinski şi nici prima recepţie oferită în onoarea lui. Pe de alta, la patru luni de la înfiinţarea sa (în noiembrie 1944), ARLUS avea deja o listă ultraselectă de membri, simpatizanţi şi "clienţi" pe care se putea conta oricând, cu atât mai mult pentru ocazii atât de speciale precum aceasta.

Erau invitaţi, aşadar, membrii guvernului, în frunte cu Petru Groza, Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu şi Gheorghiu-Dej, membri ai Partidului Comunist - inclusiv dominatoarea Ana Pauker -, membri ai legaţiei sovietice la Bucureşti şi ofiţeri din trupele Armatei Roşii aflaţi în capitală, conducători ai cultelor, ziarişti de frunte şi, mai ales, un număr impresionant de intelectuali din elita cultural-ştiinţifică a ţării: George Enescu, Mihail Sadoveanu, Traian Săvulescu, Simion Stoilov, Andrei Oţetea ş.a. Locul recepţiei era Palatul Catargi de pe Calea Victoriei nr. 115, în picioare şi astăzi, unul dintre sediile preferate ale ARLUS şi una dintre clădirile bucureştene ai cărei pereţi, dacă ar avea şi darul glăsuirii pe lângă istoria pe care au trăit-o, ar face obiectul unui pelerinaj întrerupt doar de sfârşitul lumii.

Pregătirea în sine a evenimentului nu a fost foarte dificilă, mai ales că, dând dovadă de o amabilitate care nu mai era de mult un secret pentru arlusişti, S.A. Dangulov, primul secretar al legaţiei sovietice, trimisese la Palatul Catargi câteva lăzi cu sticle de votcă şi altele, mai mici, cu icre negre. Pe de altă parte, mai mulţi dintre invitaţii români (printre care, mai insistent, se pare, rabinul Şafran) l-au anunţat pe principalul organizator al recepţiei - adică pe biologul Simion Oeriu, secretar general al ARLUS - că ar prefera, totuşi, măcar să ciocnească simbolic un pahar de şampanie, nefiind deloc mari amatori de votcă. Totul s-a aranjat în cele din urmă foarte bine, pentru că un altul dintre invitaţi, Max Auschnitt, merituosul om de afaceri român, fost finanţator al partidului lui Iuliu Maniu dar şi al Partidului Comunist (din primele luni ale lui 1944) şi, totodată, membru de ultimă oră al echipei prietenilor URSS, avusese şi el frumoasa idee de a trimite Asociaţiei, pentru aceeaşi ocazie, o duzină de sticle de şampanie; începute, deci, sub aceste fericite auspicii şi cu ajutorul atâtor samariteni, nimeni nu s-ar fi gândit că aceste pregătiri pripite vor fi cât pe-aci să genereze un cvasiscandal diplomatic.

Totul a început ca la carte: Vîşinski a venit însoţit de A.P. Pavlov, principalul consilier politic al Comisiei Aliate de Control de la Bucureşti, şi oaspeţii au fost primiţi cu căldură, cu multe aplauze şi chiar cu emoţie - dacă ar fi să dăm crezare relatărilor cronicarilor de presă prezenţi, care vor scrie că C.I. Parhon avea lacrimi în ochi! La doar trei zile de la 6 martie, o bună parte din cei de faţă, români şi sovietici, aveau, într-adevăr, ce sărbători; nu pur şi simplu din amabilitate Petru Groza declara, şi el cu emoţia de rigoare, "Trăiesc cea mai frumoasă clipă din viaţa mea!". Aplauzele au răsunat şi mai puternic atunci când A.I. Vîşinski, sub flash-urile fotografilor, a declarat că "cel mult peste două zile sper să duc Regelui vestea că Ardealul de Nord a fost definitiv încredinţat României şi că-i al României de-a pururi". E posibil ca ideea unui şantaj - aşa cum am spus mai sus - va fi încolţit în mintea unora dintre cei prezenţi la această recepţie din 9 martie 1945; numai că, încet dar temeinic, votca şi şampania au destins atmosfera. Totuşi, parcă mai mult şampania, preferată de majoritatea celor prezenţi, în timp ce Vîşinski şi câţiva dintre oaspeţii sovietici au rămas fideli sticlelor de votcă ce se goleau mai greu. La un moment dat, cu discreţia unei gazde cu maniere, Simion Oeriu chiar a fost nevoit să trimită pe unul dintre şoferi până la cofetăria "Nestor" (aflată în apropiere, pe Calea Victoriei) pentru alte câteva sticle de şampanie.

Nimic nu părea a tulbura cordialitatea recepţiei până spre final când, pregătit pentru a-şi lua "la revedere", Vîşinski îi spune, zâmbind a reproş, profesorului Parhon: "Observ iarăşi că prietenilor noştri români nu prea le place votca; icrele negre de la noi le preferaţi cu şampania de acasă sau franţuzească!". Au urmat câteva clipe de tăcere; atât de bine încălzită timp de două ceasuri, atmosfera s-a răcit într-o clipă. Luaţi prin surprindere şi neştiind drept ce şi cum să interpreteze cuvintele vicecomisarului, gazdele schimbau priviri năuce. Cel mai stăpân pe sine s-a dovedit a fi, în cele din urmă, proaspătul premier Petru Groza: "Nu ne înţelegeţi greşit, domnule comisar - a spus el într-o germană perfectă, amintind de tinereţea lui studioasă petrecută în oraşul Leipzig. Votca o vom păstra tocmai în speranţa că o vom bea tot împreună!". Un murmur de aprobare străbătu sala. Satisfăcut de răspuns, Vîşinski i-a salutat pe cei de faţă, apoi a fost condus în aplauze către maşina ce aştepta la scară.Recepţia luase sfârşit cu bine.

* * *


Studiul de caz ce urmează este în egală măsură o încercare de istorie a naşterii ARLUS, celebra, în anii '50, asociaţie de prietenie cu Sovietele şi unul dintre cele mai puternice instrumente de sovietizare a culturii şi spiritualităţii româneşti, cât şi - aproape indiferent de voinţa noastră - o poveste cu intelectuali, cu oameni supuşi greşelii, manipulării şi convertirii. Chiar dacă ea există, aceste pagini nu vor face tabloul laşităţii, după cum nici lamentaţii pe tema "omului sub vremi". O mare parte dintre eroii evenimentelor ce urmează, spuneam, sunt intelectuali; pe mulţi dintre ei, prezenţa pe lista membrilor ARLUS nu-i va scăpa de experienţa puşcăriei şi de un întreg cortegiu de umilinţe; pentru alţii, ea va echivala cu primul pas pe drumul spre Putere. Iar dacă va reieşi că nu intelectualii deţin monopolul curajului sau al principialităţii, aceasta este o morală pe care Istoria o cunoaşte de mult.

ARLUS îşi are punctul de plecare în primul an al comunizării ţării - o ţară ce avea încă Regele său şi Constituţia sa.



5.2. Un proiect intelectual partizan

Şi în politică, firma contează. O interpretare aflată la mare preţ mai târziu va spune că Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS) a fost rodul unei iniţiative intelectuale. Cum se întâmplă de obicei, acest detaliu era menit a-i spori prestigiul şi a-i acorda o neîndoielnică legitimare - pentru că, cel puţin teoretic, o iniţiativă a intelectualilor nu poate fi decât nobilă şi demnă de urmat. Într-o plăcută seară de toamnă, vineri 20 octombrie 1944, un grup de intelectuali îşi dădeau întâlnire în casa medicului şi profesorului universitar Constantin I. Parhon; cuprinşi de frenezia noilor realităţi şi de dorinţa, altfel normală intelectualiceşte, de a evita orice izolare faţă de noile vremuri, cei strânşi laolaltă în casa distinsei gazde discută şi hotărăsc înfiinţarea unei asociaţii de prietenie cu Uniunea Sovietică. Peste doar doi ani, ani plini de evenimente, această dată fastă va intra, prin politică, în istorie: în amintirea acestei întâlniri, pe 20 octombrie 1946 se va serba, cu fast şi zel, una dintre sărbătorile rituale ale arlusismului: prima ediţie a Zilei Prieteniei Româno-Sovietice.



5.2.1. Scurtă istorie a ideii

Un anume precedent istoric face ca această hotărâre din 20 octombrie 1944 să nu fi fost întru totul un pionierat; o asemenea asociaţie mai existase în România, dar în cu totul alte condiţii ce se dovediseră a fi, în final, deloc propice cauzei. Adevărul este că, privită în afara contextului şi a implicaţiilor politice pe care, aproape obligatoriu, trebuia să le aibă, o organizaţie care să mijlocească schimbul de informaţii între România şi URSS era realmente necesară.

Poate părea de neînţeles pentru două state aflate în imediată vecinătate, dar, după revoluţia bolşevică, un blocaj informaţional se instituie de-o parte şi de alta a unei graniţe niciodată recunoscute bilateral. Absenţa aproape totală, la nivelul opiniei publice, a informaţiilor brute, neprelucrate oficial, despre Uniunea Sovietică devine o regulă ce va facilita ulterior, după 1944, travaliul creatorilor "noii imagini", imagine cosmetizată şi aseptizată. Evident că nu numai statul român prelucra, în interesul său, informaţiile venite dinspre Răsărit (prelucrare ce de multe ori nu deforma realitatea, dar aceasta este, cum se spune, altă poveste); statul sovietic nu rămânea cu nimic dator: în optica sa România nu era decât o ţară a muncitorilor şi ţăranilor exploataţi despotic de o clasă exploatatoare/conducătoare ilegitimă şi inumană. În lipsa fluxului firesc al informaţiilor libere, discursul propagandistic al serviciilor specializate din cele două părţi era singurul în măsură să umple acest vid.

După Marele Război, de foarte devreme, între România şi Soviete începuse un proto-război rece. Motivele nu lipseau: după lovitura de stat bolşevică din 7 noiembrie 1917, noua Rusie Sovietică rupea relaţiile diplomatice cu România prin hotărârea unilaterală a Consiliului Comisarilor Poporului din Petrograd din 26 ianuarie 1918. Două probleme vor constitui fondul discuţiilor în contradictoriu ce vor urma: problema tezaurului românesc, sechestrat de sovietici pentru a nu cădea în mâinile "oligarhiei române" şi pentru a fi remis doar "poporului român", şi problema provinciei Basarabia. În paralel, Lenin este, în mod evident, principalul susţinător al Republicii Sfaturilor (scurta dar zbuciumata experienţă comunistă a Ungariei din 1919), republică a cărei armată atacă aproape imediat graniţa vestică a statului român. Partidul bolşevic sovietic tutelează de la bun început anemicul partid comunist român apărut în 1921, şi tot el manevrează din umbră diversiunile anului 1924: tulburările din 16-17 septembrie de la Tatar-Bunar [139] şi constituirea, în octombrie, lângă graniţa Nistrului, a unei aşa numite Republici Sovietice Moldoveneşti.

Dar utopia din Ţara Sovietelor avea şi în România partizanii săi. Unul dintre aceştia, printre cei mai constanţi, era Petre Constantinescu-Iaşi, la începutul anilor '30 profesor universitar la Chişinău. Într-un capitol următor (vezi cap. 8.4.1.), ofer o prezentare a personajului în discuţie; ceea ce contează deocamdată e faptul că din 1926 Constantinescu-Iaşi era profesor titular la catedra de istorie a artelor a Facultăţii de Teologie din Chişinău - şi, deja de câţiva ani, simpatizant şi ulterior membru al Partidului Comunist. Implicarea sa în proiecte sindicalisto-politice ale stângii europene privind învăţământul, lupta pentru pace etc. îi crease o anumită autoritate şi notorietate în cercurile stângii româneşti - lucru cu atât mai notabil cu cât Constantinescu-Iaşi nu avea decât o foarte sumară pregătire marxistă. El era, cu siguranţă, un leninist prin convingere; textele sale politice publicate ulterior în volume ne arată că marxismul său este cu totul rudimentar şi nesistematizat [140].

Admirator, aşadar, declarat şi recunoscut al Uniunii Sovietice, Constantinescu-Iaşi are în 1932 ideea constituirii unei asociaţii numite de el Amicii URSS, aparent după modelul unor asociaţii asemănătoare existente în mai multe ţări occidentale. Ceea ce va şi face, astfel încât în locuinţa sa, seara, încep să se adune, mânaţi de aceleaşi pasiuni şi convingeri, diverşi intelectuali basarabeni filosovietici. Singurul dezavantaj, dar major, impus de realităţile politice ale timpului, era faptul că aceste întâlniri erau întru totul clandestine. În ciuda ilegalităţii iniţiativei sale, Constantinescu-Iaşi conta, în mod cert, pe o tacită clemenţă pe care statul român o manifesta, îndeosebi în Basarabia, faţă de manifestările sovietofile mărunte ale unei părţi a populaţiei; şi, mai ales, Constantinescu-Iaşi conta şi pe o relativă imunitate pe care o resimţea ca profesor în faţa unui regim care, dincolo de toate defectele sale, manifesta respect faţă de această categorie socială.

În ultimă instanţă, alibiul principal al unor astfel de întreprinderi era trimiterea la ceea ce se întâmpla în Occident, mai ales în Franţa, un model de la care experimentul românesc se autorevendica - motiv din care revin la modelul arhetipal al asociaţiilor de prietenie cu Uniunea Sovietică, prilej pentru a spune că însăşi această modă a comuniştilor europeni (francezi, în special) îşi are origini cum nu se poate mai intelectuale. În 1927, pentru marcarea celei de-a zecea aniversări a Revoluţiei din Octombrie, o impozantă delegaţie franceză - între 150 şi 180 de persoane - participă la eveniment printr-o vizită în URSS. Pe 12 noiembrie, în timpul ceremoniei de închidere, scriitorul Henri Barbusse [141] şi nu mai puţin exaltata militantă comunistă Clara Zetkin [142] propun crearea pe continent a unor societăţi de prietenie cu tânărul stat sovietic, "considerând că este de datoria noastră - spunea Barbusse - să exploatăm, în interesul solidarităţii sociale şi umane, observaţiile pe care le-am putut face prin cunoaşterea regimului sovietic". Ceea ce se va şi întâmpla: întorşi din Ţara Sovietelor, participanţii la aniversarea deceniului revoluţionar vor pune în practică o adevărată reţea de secţiuni Amis de l'URSS (AUS), spre satisfacţia prosperului Partid Comunist Francez, întregindu-i acestuia puterea logistică dată de structurile sindicale şi de celulele politice proprii. Preşedinte de onoare: Henri Barbusse; vicepreşedinte onorific: arhitectul François Jourdain. Membri: 25 000 până la sfârşitul anului 1928. Asociaţia va fiinţa până în 1939 [143].

Acesta era modelul, să spunem, european; revenim în România pentru a spune că arhivele de la Moscova ale Cominternului ne vor confirma, probabil, că distinsul profesor de la catedra de istoria artelor a Facultăţii de Teologie din Chişinău, Petre Constantinescu-Iaşi adică, se afla nu numai în atenţia Siguranţei române, dar şi a diverselor servicii sovietice cu care, de altfel, profesorul se afla în contact. Era, în fapt, din considerente lesne de înţeles, un contact indirect, mediat de organizaţia internaţională cu sediul la Berlin Amicii Uniunii Sovietice (AUS), asociaţie - aflată, evident, sub umbra tutelară a Cominternului moscovit - ce reunea, la scară mondială, asociaţiile de prietenie cu Sovietele apărute în toate ţările occidentale. Biroul de la Berlin era condus de un oarecare Walter Stokker, acesta fiind principalul contact din exterior al lui Constantinescu-Iaşi şi cel care trimitea asociaţiei conspirative din România buletinul şi diversele publicaţii tipărite de AUS pe banii Moscovei. La Chişinău, profesorul Constantinescu-Iaşi multiplica aceste materiale la maşina de scris şi prelua sarcina de a le distribui în teritoriu, pentru atragerea de noi membri "amici" ai URSS.

Travaliul entuziast şi hors la loi al lui Petre Constantinescu-Iaşi a durat doi ani, pentru că în ianuarie 1934 Mica Înţelegere, din care România face parte, hotărăşte reluarea relaţiilor diplomatice cu URSS. Primul schimb de ambasadori între Bucureşti şi Moscova se face în decembrie 1934 iar relaţiile bilaterale vor ajunge treptat, pentru câţiva ani, la un grad de relativă normalitate. Această deschidere va prilejui şi ieşirea la lumina legalităţii a Amicilor URSS. Regretatul Marin Bucur a republicat, în urmă cu câţiva ani, apelul pe care asociaţia îl va lansa către ţară prin ziarul Ecoul din 5 august acel an, apel în care Amicii URSS îşi stabileau programul:

"noi, vecinii mai putem oare sta în izolarea cunoaşterii şi recunoaşterii acestor realizări ce se înfăptuiesc la câţiva kilometri de noi? Nu! Noi, subsemnaţii, intelectuali, artişti, avocaţi, profesori, medici, meseriaşi, muncitori şi ţărani din România, indiferent de convingerile noastre politice, credem că reluarea legăturilor cu URSS trebuie completată cu cercetarea şi cunoaşterea îndeaproape a vecinului nostru de la Răsărit".


 

Căile pentru realizarea acestui deziderat, în viziunea Amicilor..., ar fi fost organizarea de excursii în URSS, conferinţe, concerte, expoziţii, competiţii sportive, editarea de reviste etc. 144]. Acest inofensiv apel cuprindea adeziunea a 46 de semnatari de diverse ocupaţii şi apartenenţe politice: profesori (Petre Constantinescu-Iaşi, Ion Hudiţă, Radu Cernătescu, Cicerone Theodorescu), scriitori şi publicişti (George Mihail Zamfirescu, Sergiu Dan, Zaharia Stancu, Radu Boureanu, Alexandru Sahia, Şerban Cioculescu, F. Brunea-Fox, Ştefan Roll, N. D. Cocea), avocaţi (Ştefan Călin, Radu Olteanu, C. Paraschivescu-Bălăceanu, Mihai Popilian, C. Vicol), regizori (Haig Acterian) şi artişti (Ion Iancovescu, Dida Solomon-Callimachi, D. Grigoriu) şi pictori (precum Marcel Iancu şi Mac Constantinescu, la adresa acestuia din urmă - strada Luterană nr. 25, Bucureşti -, primindu-se, în numele Amicilor, adeziunile şi corespondenţa) ş.a. Câteva cuvinte, în context, despre acest din urmă personaj, unul dintre cele mai interesante din universul artistic românesc al anilor '30: Mac Constantinescu (pe numele real Mihail Florin Constantinescu), în acel moment în vârstă de 34 de ani, urma să aibă în anii următori o serie de succese profesionale care îl vor îndepărta de pasiunea despre care vorbim aici. El va fi autorul (în 1935) basoreliefurilor de pe pavilioanele din laturile Facultăţii de Drept din Bucureşti: unul reprezintă (în stilul maiestuos al timpului, cu largi dezvoltări în Italia musoliniană) dezrobirea unui sclav roman, celălalt îl reprezintă pe împăratul Justinian arătând romanilor un cod de legi. Tot în 1935, în luna mai, cu ocazia primei ediţii a "Lunii Bucureştilor" (sărbătoare ce se bucurase de sprijinul necamuflat al lui Carol al II-lea) şi a sărbătorii din Parcul Carol, Mac Constantinescu făcuse la decoraţia la monumentul Fântâna cu zodiac a arhitectului Octav Doicescu, iar peste câţiva ani, la Expoziţia mondială de la New York din 1939, un afiş pe care în anul precedent îl făcuse pentru "Luna cărţii" de la Bucureşti avea să ia unul dintre premii. Mac Constantinescu va muri târziu, la sfârşitul anilor '70, cu totul dezamăgit de platitudinea comunismului ceauşist.

Revin la travaliul filosovietic al profesorului Constantinescu-Iaşi: pe 10 septembrie 1934, la Bucureşti, el convoacă prima consfătuire legală a asociaţiei, la care vor participa, pe lângă iniţiator, alţi treisprezece membri: publiciştii Scarlat Callimachi, Petre Pandrea, Eufem Mihăileanu şi Al. Ralea, avocaţii Ştefan Călin şi Theo Simionescu, trei muncitori, doi meseriaşi şi doi studenţi. Consfătuirea alege, în acordul tuturor, un comitet central al asociaţiei, alcătuit din opt membri: Constantinescu-Iaşi, profesorii universitari Constantin Motaş şi Radu Cernătescu, scriitorul G. M. Zamfirescu, arhitectul Octav Doicescu, regizorul Sandu Eliad şi avocaţii Şt. Călin, Th. Simionescu, C. Vicol şi Aur Zaharescu. Totodată, se fixează ca primă sarcină înaintarea actelor constitutive către Tribunalul Ilfov, în vederea recunoaşterii asociaţiei drept persoană juridică. Obiectivele explicite ale asociaţiei rămân aceleaşi, de noi cunoscute - invitaţii la contacte şi la cunoaştere: "Noi vrem să apropiem pe savanţii şi profesorii noştri de savanţii şi profesorii sovietici, care au făcut ascensiunea în stratosferă şi ascensiunile la Polul Nord. Pe inginerii noştri de inginerii sovietici, care au făcut Magnitogorskul, Dneprostroiul şi Turksibul." Urmează enumeraţi, în ordine, scriitorii şi artiştii, medicii, învăţătorii, ţăranii, muncitorii, femeile şi tineretul - cu toţii invitaţi la apropierea de miracolul sovietic [145].

În următoarea perioadă, Amicii URSS din România trec la stabilirea comitetelor regionale menite să prelungească activitatea asociaţiei în provincie. Într-o perioadă de timp relativ scurtă, se stabilesc comitetele pentru patru oraşe: Radu Cernătescu şi Constantin Motaş pentru Iaşi, avocaţii Alexandru Mâţă şi C. Popescu pentru Chişinău, Ilie Cristea şi V. Munteanu (profesor, respectiv ziarist) pentru Braşov şi, în fine, pentru Cluj trei asistenţi universitari din localitate - Mihai Beniuc, M. Novac şi Tudor Bugnariu [146].

Pentru data de 14 septembrie 1934 era programată apariţia primului număr al buletinului asociaţiei, ziarul Amicii URSS. Sumarul ediţiei inaugurale era pregătit, tipografia găsită, dar intervenţia guvernului liberal al lui Gh. Tătărescu (fostul "pacificator" de la Tatar-Bunar, din 1924) a zădărnicit speranţele Amicilor... de a avea un organ de presă. Iniţial, ziarul a primit interdicţie de apariţie în Bucureşti, drept care Comitetul asociaţiei recurge la un truc vechi şi antamează un nou contract, cu o tipografie din Piteşti. Braţul ministrului de interne Ion Inculeţ îi ajunge şi aici şi, în urma intervenţiei categorice a prefectului de Argeş, ziarul a încremenit în proiect.

În aceeaşi toamnă a anului 1934, câţiva dintre Amicii URSS - fără a menaja cu nimic suspiciunile de care se bucurau din partea Siguranţei - îşi propun ca primă activitate de după ieşirea la lumina legalităţii să fie una de răsunet: o vizită în ţara care le era model - călătoria în URSS fiind practic, cum spune Rachel Mazuy de la Institutul de Studii Politice parizian, ritul de iniţiere al oricărui "amic al URSS" de oriunde. O acţiune precum aceasta era condusă după un principiu la care Amicii aderau în unanimitate: cum spune cu mare entuziasm unul dintre ei, "... învăţămintele pe care le putem găsi în Rusia fac mai mult decât toate bibliotecile lumii..." [147]. O vizită cu un scop precis însă: participarea, în peisajul zidurilor Kremlinului, la sărbătorirea zilei de 7 noiembrie la Moscova. Cu toată relaxarea produsă de schimburile de personal diplomatic, ajungerea în URSS, pentru nişte personaje deja aflate în registrele Siguranţei române (cum erau majoritatea membrilor asociaţiei), nu era totuşi cel mai simplu lucru. Se impunea aşadar o oarecare strategie. Grupul de vizitatori se împarte deci în două delegaţii: o primă delegaţie, alcătuită din ziarişti şi condusă de Alexandru Sahia, urma să plece prin Polonia; o a doua, cuprinzând doi intelectuali - Constantinescu-Iaşi y compris - şi şapte muncitori, să treacă graniţa direct, peste Nistru. Aceste planuri vor rămâne însă numai în sfera intenţiilor; din cauza diferitelor piedici puse în cale de organele statului român, în cele din urmă, va ajunge în URSS, prin Polonia, numai Alexandru Sahia (este călătoria în urma căreia ziaristul va scrie volumul URSS azi, publicat în 1935).

În ciuda fondurilor pe care este de bănuit că Moscova le punea la dispoziţie pe diverse filiere rodate în activitatea cominternistă, Amicii URSS nu va putea depăşi nivelul modest al unei secte tolerate. Audienţa ei (în ciuda unor scrisori de adeziune primite în urma apelului lansat) este minimă. Sub diverse motive, Tribunalul Ilfov va amâna, la rându-i, înregistrarea asociaţiei; la Cluj, rectorul Universităţii pune în vedere celor trei asistenţi că apartenenţa lor la o astfel de grupare este inoportună. În paralel, Siguranţa statului îşi intensifică percheziţiile la sediul Amicilor, iar la 25 noiembrie Petre Constantinescu-Iaşi, a cărui implicare în activităţi tutelate de Moscova era deja de notorietate, este arestat, în scopul intimidării (procesul va începe în 1935 [148]). Aceste evenimente nu au produs nici un ecou important în societatea românească. În schimb, cazul va fi preluat de foarte atenta şi sensibila stângă franceză, mai precis de secţia franceză a AUS care, sub conducerea din epocă a lui Fernand Grenier (viitor ministru comunist într-un guvern de Gaulle de după 1944), organizează un miting de protest ce va fi prezidat - îşi va reaminti Constantinescu-Iaşi cu plăcere - de însuşi André Malraux, acelaşi André Malraux care va rămâne însă cu desăvârşire surd şi mut în timpul marilor procese de la Moscova din 1936-1938.

După cutuma tuturor organizaţiilor de sorginte comunistă, după desfiinţarea şi scoaterea în afara legii a Amicilor URSS se va încerca reînvierea asociaţiei sub un alt nume. În anii următori, a existat proiectul unei aparent inofensive Societăţi pentru relaţii culturale, la care şi-ar fi dat acordul de principiu, se pare, şi profesorii Chiriţescu şi Al. Rosetti, precum şi George Enescu, dar fără nici o materializare efectivă. În mai 1940, neobositul Constantinescu-Iaşi va încerca să medieze un contact între un delegat sovietic al Asociaţiei Generale pentru relaţiile culturale ale URSS cu Străinătatea şi unii intelectuali români (printre care se număra şi Mihai Ralea, ministrul Muncii în guvernul Tătărescu); dar deloc surprinzător, în contextul perioadei şi această tentativă va rămâne fără urmări.

Ceea ce nu înseamnă însă că, mai târziu (şi pentru o bună bucată de vreme), eşecul Amicilor URSS nu va deveni un alt martiriu pe lista lungă a multelor martirii revendicate de comunişti - şi asta prin intermediul a ceea ce va fi asociaţia pe care am lăsat-o, în stadiu de proiect, în casa lui C. I. Parhon, în seara de 20 octombrie 1944.

  1   2   3   4


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azrefs.org 2016
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə